Povestea Porcului

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

Cică era odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amundoi bătrînii aceştia erau albi ca iarna şi posomorîţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cît era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuia urechile, de urît ce li era. Şi apoi, pe lîngă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dînşii: un bordeiu ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe lăiţi, şi atîta era tot. Ba, de la o vreme încoace, urîtul îi mînca şi mai tare, căci ţipenie de om nu li deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!
În una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului:
- Doamne, moşnege, Doamne! De cînd suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!
- Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?
- Aşa este, moşnege, văd bine; dar, pănă la una, la alta, ştii ce-am gîndit eu astă-noapte?
- Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune.
- Ia, mîne dimineaţă, cum s-a amiji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedè cu ochii; şi ce ţi-a ieşi cândva întăi şi-ntăi, dar a fi om, da' şerpe, da', în sfîrşit, absolut orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putè, şi acela să fie copilul nostru.
Moşneagul, sătul şi el de-atîta singurătate şi dorit să aibă copii, se scoală a doua zi des-dimineaţă, îşi iè traista în băţ şi face cum i-a zis baba… Porneşte el şi se duce tot înainte pe nişte ponoare, pănă ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată inițiază a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii ulterior dînsa. Numai unul, care era mai ogîrjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputînd ieşi din glod, rămase pe loc.
Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dînsul spre casă.
- Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc şi babei mele o mîngăiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd ieri seară de una ca asta.
Şi cum ajunge-acasă, zice:
- Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiet ochios, sprîncenat şi frumuşel de nu se mai poate. Îţi samănă ţie, ruptă bucăţică!… Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, mai târziu cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!
- Moşnege, moşnege! zise baba, nu rîde, că şi acesta-i faptura lui Dumnezeu, ca şi noi… Ba poate… şi mai nevinovat, sărmanul!
Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheiturile, îl strînge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se dioache odorul. Apoi îl peaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală; şi cu tărîţe, cu cojiţe, purcelul pornește a se înfiripa şi a creşte văzînd cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiet aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învălit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urît şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiet ca băietul ei, nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.
Într-una din zile, moşneagul voieşte a merge la tîrg să mai cumpere cîte ceva.
- Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove pentru ist băiet, că tare-a fi dorit, mititelul!
- Bine, măi babă. Dar în gîndul său: "Da' mînca- l-ar brînca să-l mănînce, surlă, că mult mă mai înnăduşi cu dînsul. De-am avè pîne şi sare pentru noi, da' nu să-l mai îndop şi pe dînsul cu bunătăţi… Cînd m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş lua cîmpii!"
În sfîrşit, moşneagul se duce la tîrg, tîrguieşte el ce are de tîrguit, şi, cînd vine acasă, baba îl întreabă ca totdeauna:
- Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la tîrg?
- Ce să ştiu, măi babă? Ia, nu prea bune veşti: împăratul vrea să-şi mărite fata.
- Şi asta-i veste rea, moşnege?
- D-apoi îngăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numa atîta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vîrful capului. Şi cînd ţi-oiu spune pănă la sfîrşit, cred că ţi s-a încrîncina şi ţie carnea pe tine.
- Da' de ce, moşnege? Vai de mine!
- D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, în toată lumea că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi pănă la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu petre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi pe de alta, şi în copaci să cînte tot felul de păseri, care nu se mai află pe societatea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi taie capul. Şi cică pănă acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi, cine mai ştie de pe unde, au venit, şi nici unul din ei n-a confecționat nici o ispravă şi împăratul, după cum s-a hotărît, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de li plînge mulțimea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!
- Of! moşnege, of! boala împăraţilor e ca sănătatea noastră! Numai despre feţii de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dînşii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi şi nu-l duce capul, ca pe alţii… la atîtea iznoave.
- Bune-s şi acestea, măi babă; da' bună ar fi şi aceea cînd ar avè cineva un fecior care să facă podul şi să ieie pe fata împăratului, că ştiu c-ar încăleca pe nevoie şi, Doamne! mare slavă ar mai dobîndi în lume!
Cînd vorbeau bătrînii, purcelul şedea în culcuş, într-un cotlon sub vatră, cu rîtul în sus, şi uitîndu-se ţintă în ochii lor, asculta ce spun ei şi numai pufnea din cînd în cînd. Şi cum sfătuiau bătrînii, ei în de ei, despre acestea, numai iaca se aude sub vatră: "Tată şi mamă! eu îl fac". Baba atunci a ameţit de bucurie, moşneagul însă, gîndind că-i Ucigă-l-crucea, s-a spăriet şi, uimit, se uita prin bordeiu în toate părţile, să vadă de unde a ieşit acel glas; dar, nevăzînd pe nime, şi-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat:
- Tată, nu te înfricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul.
Moşneagul atunci zise îngăimat:
- D-apoi ai să-l poţi face, dragul tatei?
- Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai du-te şi vesteşte împăratului ce-am spus eu!
Baba, atunci, venindu-şi în sine, sărută băietul şi-i zise:
- Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie, şi pe noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi scutit de nici un sprijin!
- Nu te îngriji, mămucă, de feliu; că trăind şi nemurind ai să vezi cine sunt eu.
Atunci moşneagul, nemaiavînd ce zice, îşi peaptănă barba frumos, iè toiagul bătrîneţelor în mînă, apoi iese din casă şi porneşte spre împărăţie, şi cum ajunge în tîrg, se duce cu peptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum vede pe moşneag că stă pe-acolo, îl întreabă:
- Da' ce vrei, moşule?
- Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul.
Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci iè moşneagul şi-l duce premergător împăratului. Împăratul, văzînd pe moşneag, îl întreabă:
- Ce voieşti de la mine, moşule?
- Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveţi fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoştinţa măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.
- Dacă poate să-l facă, facă-l, moşnege; şi atunci fata şi jumătate din împărăţia mea ale lui să fie. Iara de nu, atunci… poate-i fi auzit ce-au păţit alţii, mai de viţă decît dînsul!? Dacă te prinzi aşa, apoi mergi de-ţi adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii în cap.
Moşneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă pănă la pămînt; apoi iese şi porneşte spre casă, ca să-şi aducă feciorul. Şi, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordeiu, dă un ropot pe sub laiţi, mai răstoarnă cîteva oale cu rîtul şi zice:
- Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul!
Baba, atunci, începe a se boci şi a zice:
- Să vede că eu nu mai am parte în omenirea asta de nimica! Pănă acum m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată nevoia, şi acum… parcă văd c-am să rămîn privat de de dînsul! Şi, tot bocind ea, o apucă leşin de supărare.
Iar moşneagul, de cuvînt; pune cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi, îşi iè toiagul în mînă, iese din casă şi zice:
- Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mîne-ta.
Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub lăiţi, apoi se iè după moşneag şi, cît colè, mergea în urma lui, grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. Abiè ajung ei la porţile palatului împărătesc, şi străjerii, cum îi văd, încep a se uita unul la altul şi a bufni de rîs.
- Da' ce-i acesta, moşule? zise unul din ei.
- D-apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului.
- Doamne, moşule, Doamne! multă minte îţi mai trebuie! zise un străjer bătrîn; se vede că ţi-ai urît zilele!
- Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, şi tot de-o moarte are să moară cineva.
- D-ta, moşule, cum vedem noi, cauţi pricina ziua-miaza-mare, cu lumînare, ziseră străjerii.
- D-apoi asta nu vă priveşte pe d-voastre; ia, mai bine păziţi-vă gura şi daţi de ştire împăratului c-am venit noi, răspunse moşneagul.
Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul şi strîng şi ei din umere, apoi unul din ei vesteşte împăratului despre venirea noilor peţitori, moşneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îl cheamă înaintea sa. Moşneagul, cum întră, se pleacă pănă la pămînt şi stă la uşă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, şi începe a muşlui prin casă.
Atunci împăratul, văzînd aşa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a rîde, iară pe de alta se tulbură extrem şi zise:
- Da' bine, moşnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Şi cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc?
- Ferească Dumnezeu! înălţate împărate, să cuget eu, om bătrîn, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, luminarea-voastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai dăunăzi că m-a trămis la măria- voastră, dacă vă mai aduceţi aminte.
- Şi el are să-mi facă podul?
- D-apoi aşa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria-ta!
- Hai! ie-ţi porcul de-aici şi ieşi afară! Şi dacă pănă mîne dimineaţă n-a fi podul gata, moşnege, are să-ţi steie capul unde-ţi stau talpele. Înţelesu-m-ai?
- Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întîmpla, - să nu bănuiţi, puternice împărate! - după dorinţa luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteţi copila acasă.
Şi zicînd aceste, se pleacă după obiceiu, îşi iè purcelul, iese şi porneşte spre casă, urmat de cîţiva ostaşi, în paza cărora l-a dat împăratul pănă a doua zi, ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult rîs şi mare nedumerire se mai făcuse la palat şi în toate părţile despre o astfel de batjocură nemaipomenită.
Şi, cătră sară, ajungînd moşneagul şi cu purcelul acasă, pe babă o şi apucă un tremur, de spaimă, şi începe a se văicăra şi a zice:
- Vai de mine, moşnege! da' ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostaşi îmi trebuiesc?
- Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi aduc copii de suflet. Şi acum, iaca în ce chichion am întrat! Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine. Şi capului meu se vede că pănă mîne dimineaţă i-a fost scris să mai steie unde stă!
Purcelul însă umbla muşluind prin casă după mîncare şi nici vigilență n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cît s-au mai ciondănit şi, cît erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflînd o dată din nări, s-au creat ca două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordeiu, şi pănă la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decît al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile.
Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, ideal s-au spăriet, şi temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să deie fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!
Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strîngînd ea din umere, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămîie". Şi s-a şi apucat de gospodărie.
Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pelea cea de porc şi rămînea un fecior de împărat cumplit de frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dînsul, de nu-i mai era acum aşa de urît ca dintăi.
La vro săptămînă, două, tînăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe mascul l-a lăsat acasă, căci nu-i da mîna să iasă cu dînsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu plăcere mare, şi, întrebînd-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia. Atunci împăratul a început s-o sfătuiască, zicînd:
- Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce au fabricat lucruri peste puterea omenească!
După aceasta au ieşit amundouă împărătesele în grădină ca să se primble. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel:
- Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi în lume cu barbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, cînd a adormi barbatu-tău, să iei pelea cea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mîntui de dînsa!
- Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta.
Şi cum s-a întors împărăteasa cea tînără sara acasă, a şi poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Şi, cînd dormea barbatu-său mai bine, ea a luat pelea cea de porc, de unde o punea el, şi a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dînsa au început a pîrîi şi dermă a sfîrîi, prefăcîndu-se în cioric ars şi apoi în scrum; şi s-a conceput în casă o duhoare aşa de grozavă, încît barbatul pe loc s-a trezit înspăimîntat, a sărit drept în picioare şi s-a uitat cu jale în sobă. Şi, cînd a văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicînd:

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

- Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut!
Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fer. Iară barbatu-său i-a zis:
- Cînd voiu pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrîni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată! Şi dacă vei avea cîndva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămîie.
Cum a sfîrşit de zis aceste, deodată s-a stîrnit un vînt năpraznic, şi venind un vîrtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel splendid îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a făcut. Iară palatul în care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordeiu al moşneagului, de mai nainte. Atunci bătrînii, văzînd astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra, cu lacrimile în ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţie.
Ea, văzîndu-se acum aşa de nenorocită şi horopsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor; să rămîie pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamite de mustrările socrilor. În sfîrşit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-şi caute barbatul. Şi hotărîndu-se astfel, a zis Doamne-ajută! şi a pornit încotro a văzut cu ochii. Şi a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, pănă ce a ajuns într-un loc sălbatic şi cu totul necunoscut. Şi aici, văzînd o căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchiu, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrînă, zicînd:
- Cine-i acolo?
- Eu sunt, un drumeţ rătăcit.
- De eşti om bun, aproximativ de chilioara mea; iară de eşti om rău, departe de pe locurile aceste, că am o căţea cu dinţii de oţel, şi, de i-oiu da drumul, te face mii şi fărîme!
- Om bun, măicuţă!
Atunci i se deschide poarta şi drumeaţa întră înlăuntru.
- Da' ce vînt te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasere măiastră nu vine pe aici, necum om pămîntean.
Atunci drumeaţa a oftat din greu şi a zis:
- Ia, păcatele mele m-au adus, măicuţă. Caut Mănăstirea-de-Tămîie şi nu ştiu în care parte a lumei se află!
- Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sunt sfînta Mercuri, de-i fi auzit de numele meu.
- De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.
- Vezi? Tot de noroc să se plîngă omul!
Apoi sfînta Mercuri a strigat o dată cu glas puternic, şi pe loc s-au adunat toate jivinile din împărăţia ei; şi, întrebîndu-le despre Mănăstirea-de-Tămîie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfînta Mercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavînd nici o putere, a dat drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; şi i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, şi i-a zis cu bineşorul: "Păstreaz-o, că ţi-a agață bine la nevoie". Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfînta Vineri.
Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice şi necunoscute, pănă ce cu mare greu ajunse la sfînta Vineri. Şi aici i s-a întîmplat ca şi la sfînta Mercuri; numai că sfînta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură, un păhăruţ de vin şi o vîrtelniţă de aur care depăna singură; şi a îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blîndeţă la soră-sa cea mai mare, la sfînta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind chiar în acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decît cele de pănă aici. Şi fiind însărcinată pe al treile an, cu mare greutate a putut să ajungă şi pănă la sfînta Duminică. Şi sfînta Duminică a primit-o cu aceeaşi rînduială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi, făcîndu-i-se milă de această nenorocită şi struncinată fiinţă, a strigat şi sfînta Duminică o dată, cît a putut, şi îndată s-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna din ele în care parte a lumei se află Mănăstirea-de-Tămîie. Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-au întîmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată despre aceasta. Atunci sfînta Duminică a oftat din adîncul inimei, s-a uitat galiş la nenorocita drumeaţă şi i-a zis:
- Se vede că vrun blăstăm a lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă şi de mine, şi oricît ai voi tu şi oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă.
Şi atunci, numai iaca un ciocîrlan şchiop se vede viind, cît ce putea; şi, şovîlc, şovîlc, şovîlc! se înfăţişează premergător sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă şi pe acesta:
- Tu, ciocîrlane, nu cumva ştii unde se află Mănăstirea-de-Tămîie?
- Da' cum să nu ştiu, stăpînă? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frînt piciorul.
- Dacă-i aşa, apoi acum îndată iè pe această femeie, du-o numaidecît acolo, cum îi şti tu, şi povăţuieşte-o cum a fi mai bine.
Atunci ciocîrlanul, oftînd, a răspuns cu smerenie:
- Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă, deşi este foarte cu anevoie de mers pănă acolo.
Apoi sfînta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană pănă la Mănăstirea-de-Tămîie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu petre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe sama ciocîrlanului, care îndată a şi pornit, şovîlcăind. Şi cînd ciocîrlanul pe jos, cînd drumeaţa pe sus, cînd ea pe jos, cînd el pe sus. Şi cînd biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocîrlanul o lua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergînd ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidre cîte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gîngănii şi jigănii înspăimîntătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.
Şi, în sfîrşit, ulterior atîta amar de trudă şi primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peşteri. Aici călătoarea s-a suit iarăşi pe aripele ciocîrlanului, din care abia mai putea fîlfîi, şi el şi-a dat drumul cu dînsa pe o altă lume, unde era un raiu, şi nu altăceva!
- Iaca Mănăstirea-de-Tămîie! zise ciocîrlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care îl cauţi tu de-atît amar de vreme. Nu cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici?
Atunci ea, deşi îi fugeau ochii de atîtea străluciri, se uită mai cu băgare de samă şi îndată cunoaşte podul cel minunat din ceea lume şi palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos aşa de puţin, şi îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie.
- Mai stăi! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocîrlanul.
Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul; îi spune cu cine are să se întîlnească şi ce să vorbească; o povăţuieşte ce să facă, rînd pe rînd, cu furca, cu vîrtelniţa, cu tipsia şi cu cloşca cu puii de aur dăruite ei de cele trei surori: sfînta Mercuri, sfînta Vineri şi sfînta Duminică.
Apoi, luîndu-şi ziua bună de la călătoarea încredinţată lui, iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat de frică să nu-i mai rupă cineva şi celalalt picior. Iară nemernica drumeaţă, lăcrimînd, îl petrecea cu ochii în zbor, mergînd spre fîntîna ce-i arătase el.
Şi cum ajunge la fîntînă, scoate mai întăi furca, de unde o avea strînsă, şi apoi se pune jos să se odihnească. Nu trece mult, şi, viind o slujnică să ieie apă, cum vede o femeie necunoscută şi furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subţiri decît părul din cap, fuga la stăpînă-sa şi-i dă de veste!
Stăpîna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hîrca: gîndul omului. Talpa-iadului, cum aude despre această minunăţie, trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat, şi, cum vine, o întreabă:
- Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ţi-e de vînzare, şi cît mi-i cere pe dînsa, femeie, hăi!
- Ia, să mă laşi să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul.
- De ce nu? Dă furca încoace şi rămîi aici pănă la noapte, cînd s-a înturna împăratul de la vînătoare.
- Atunci drumeaţa dă furca şi rămîne. Ştirba-baba- cloanţa, ştiind că împăratul are obiceiu a bea în toată sara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus pănă a doua zi dimineaţă. Şi cum a venit împăratul de la vînătoare şi s-a pus în aşternut, hîrca i-a şi trimis laptele; şi cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeaţă în odaia împăratului, după cum avuse tocmală, şi a lăsat-o acolo, zicîndu-i încetişor:
- Şezi aici pănă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te iau.

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

Hîrca, nu doar că şoptea şi umbla cătinel ca să n-o audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu dînsul la vînat.
Şi cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeaţă a îngenuncheat lîngă patul soţului ei şi a început a plînge cu amar şi a zice:
- Făt-Frumos! Făt-Frumos! întinde mîna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit şi să se nască pruncul tău!
Şi, sărmana, s-a chinuit aşa pănă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorîtă, a scos pe necunoscuta de acolo şi i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă şi să meargă unde ştie. Şi nenorocita, ieşind cu nepus în masă şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fîntînă şi a scos acum vîrtelniţa. Şi viind iarăşi slujnica la apă şi văzînd şi această mare minune, fuga la stăpînă-sa şi-i spune că soția ceea de ieri are acum o vîrtelniţa de aur, care deapănă singură şi care-i mult mai minunată decît furca ce i-a dat. Atunci pohoaţa de babă o cheamă iarăşi la dînsa prin slujnică, pune mîna şi pe vîrtelniţa, tot cu acelaşi vicleşug, şi a doua zi des-dimineaţă o scoate iarăşi din odaia împăratului şi din ogradă.
Însă în această noapte, credinciosul împăratului, simţind ce s-a petrecut şi făcîndu-i-se milă de nenorocita străină, ş-a pus în gînd să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a sculat împăratul şi s-a pornit la vînătoare, credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopţi din urmă. Şi împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. Şi pe cînd din ochii lui Făt- Frumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fîntîna ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Şi cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica ştiută iarăşi o asigură Dumnezeu la fîntînă, şi cînd mai vede şi această mare minunăţie,nici mai aşteaptă să ieie apa, ci fuga la stăpînă-sa şi-i spune.
- Doamne, stăpînă, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur şi o cloşcă de aur, cu puii tot de aur, aşa de frumoşi, de-ţi fug ochii pe dînşii!
Băborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicînd în gîndul său:
"După ce umblă ea nu se mănîncă".
Şi cum vine străina, hoanghina pune mîna şi pe tablaua cea de aur şi pe cloşca de aur cu puii de aur, tot cu acelaşi vicleşug.
Dar împăratul, cînd a venit în astă-sară de la vînat şi cînd i s-a adus laptele, a zis în gîndul său:
- Acest lapte nu se mai bè, şi cum a zis, l-a şi aruncat pe furiş, undeva, şi pe loc s-a creat că doarme dus.
După ce hîrca s-a încredinţat că împăratul doarme, bizuindu-se ea şi acum în puterea băuturei sale, a adus iarăşi pe străină în odaia lui, tot cu aceeaşi rînduială ca şi în nopţile trecute; şi lăsînd-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata drumeaţă, căzînd iarăşi în genunchi lîngă patul soţului ei, se îneca în lacrimi, spuind iarăşi cuvintele aceste:
- Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osînda cea mai cumplită! Şi întinde mîna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nesuferită sarcină!
Şi cînd a sfîrşit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mîna, ca prin somn, şi, cînd s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul, scutit de a simţi cîtuş de puţin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteşte soţului său cîte a pătimit ea de cînd s-a făcut el nevăzut.
Atunci împăratul, chiar în eficacitatea nopţii, se scoală, ridică toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă o iapă sireapă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu nucele şi pe hîrca de coada iepei, şi să-i deie drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa- iadului bucăţica; şi cînd a picat sacul, i-a picat şi hîrcei capul.
Hîrca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui Făt-Frumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpînu-său, Făt-Frumos, în purcelul cel ogîrjit, răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ieie vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră mai târziu dînsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lîngă dînşii l-au ţinut pănă la sfîrşitul vieţei lui.
Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt- Frumos nu făcuse nuntă cînd s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cît a gîndit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat mulțimea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a fi sfîrşit.