Povestea lui Stan Patitul

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, excluzând să cunoască tată şi mamă şi lipsit de nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute.
Şi, ca băiet străin ce se găsea, nimernicind el de colo pănă colo pe la uşile oamenilor, de unde pănă unde s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos.
Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, pănă la vîrsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale, cîteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgîndu-se la casa lui şi muncind ca pentru dînsul. Vorba ceea: "Şi peatra susține muşchiu dacă şede mult într-un loc".
Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate trebile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mînele de vatră; şi cîte a tras pănă s-a văzut la casa lui numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzînd şi făcînd.
Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urît. Dar în nopţile cele mari, cînd era cîte o givorniţă cumplită şi se mai întîmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce, vorba cîntecului:
De urît mă duc de-acasă,
Şi urîtul nu mă lasă;
De urît să fug în lume,
Urîtul fuge cu mine.

Se vede lucru că aşa e confecționat omul, să nu fie singur. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar cînd îşi aducea aminte uneori de cîte i-au spus că au pătimit unii şi alţii de la femeile lor, se lua pe gînduri şi amîna, din zi în zi şi de joi pănă mai de-apoi, această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în numeroase privinţi, mai târziu cum o numea el, gîndindu-se mereu la multe de toate… Unia zic aşa, că femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mîrşavă şi răsipitoare; alţii, alte năstruşnicii, încît nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi!?
Numa nu-i vorbă, că am văzut eu şi destui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chitcăiţi decît cea mai biciznică femeie. Şi aşa, trezindu-se el în multe rînduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se însoare… să nu se însoare?!…
Şi, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul pornește şi el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea rămîne baltă. Şi apoi este o vorbă: că pănă la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alţii; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac.
Tocmai aşa s-a întîmplat şi cu flăcăul acesta că, pănă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici babele - cîtu-s ele de-a dracului, de prefăcute şi iscoditoare - tot nu l-au putut face să se însoare.
Stan era om tăcut în felul său, dar şi cînd da cîte-o vorbă dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, şi nu-l putea răpune te miri cine.
Mulţi trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere, dar flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una cu două. Şi aşa, de la o vreme, şi prietenii şi babele, lehămetindu-se, l-au dat în burduhul dracului şi l-au lăsat pe sama lui, să facă de-acum cândva ce-a şti el cu dînsul, că ei ş-au luat toată nădejdea.
Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrînzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mîncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungînd el în pădure pe cînd se amija de ziuă, a tăiet lemne, a încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine şi, păn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce şi el ceva. Şi ulterior ce a mîncat cît i-a trebuit, i-a mai rămas o bucăţică de mămăligă îmbrînzită şi, făcînd-o boţ, a zis: "Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teşitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mînca-o şi ea ş-a zice-o bodaproste". Şi punînd mămăliga pe teşitură, înjugă boii, zice iar un Doamne- ajută şi, pe la prînzişor, porneşte spre casă. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stîrnit un vifor cumplit, cu lapoviţă în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mînia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoţi cîne din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să perzi răbdarea şi, fără să vrei, te vîră în păcat.
În acea zi, Scaraoschi, căpitenia dracilor, voind a-şi face mendrele cum ştie el, a dat poroncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedè cu ochii, şi pretutindene, pe mare şi pe uscat, să vîre vrajbă între oameni şi să le facă pacoste.
Atunci dracii s-au împrăştiet, iute ca fulgerul, în toate părţile. Unul din ei au apucat spre păduri, să vadă de n-a putè trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să bîrfească împrotiva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilogească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată pănă s-or ucide, şi cîte alte bazaconii şi năzbutii de care iscodeşte şi vrăjeşte dracul.
Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la pădure nu i-a mers bine în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre şi punte ca să-şi vîre codiţa cea bîrligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla.
Şi tot cercînd el ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de-o pîrtie. Atunci se iè tiptil-tiptil pe urma ei şi se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Şi, cînd colo, găseşte numai locul, pentru că flăcăul, după cum am spus, de mult ieşise din pădure şi se dusese în treaba lui.
Văzînd el dracul că şi aici n-a izbutit nimica, crîşca din măsele şi crăpa de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să se înfăţişeze anterior lui Scaraoschi; ş-apoi, afară de aceasta, era buimac de cap şi hămisit de foame, de atîta umblet.
Şi cum sta el pe gînduri, posomorît şi bezmetic, numai iaca ce vede pe-o teşitură un boţ de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odat-o şi haleşte şi nu zice nimica. Apoi, nemaiavînd ce face, îşi iè coada între vine şi se întoarce la stăpînu-său, şi, cum ajunge în iad, Scaraoschi îl întreabă:
- Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Cîte suflete mi-ai arvonit? Dă-ţi solia!
- Ia, mai nimica, stăpîne, răspunse dracul, ruşinat şi tremurînd ca varga de frică; se vede c-am pornit într-un ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi, şi numai un om a venit azi în pădure, dar ş-acela a scăpat de mine, căci am dat în urma lui tîrziu, tocmai cînd se dusese. Noroc numai c-am găsit pe-o teşitură un boţ de mămăligă, de-am mîncat, căci îmi gîrîiau maţele de foame. Alta nu mai ştiu nimica, întunecimea-voastră.
- Ei bine, zmîrdoare uricioasă ce eşti, de mîncat ai mîncat boţul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela cînd a pus mămăliga acolo, pe teşitură, ai tu la ştiinţă?
- Ba de asta nu ştiu nimica, stăpîne.
- Apoi, ce păzeşti tu alta, dacă nu ştii nici macar ceea ce vorbesc muritorii? Să-ţi spun eu dară, deşi n-am fost în pădure, ca tine: a zis că cine-a mînca boţul cel de mămăligă să zică bodaproste… zis-ai tu ceva cînd ai mîncat-o?
- Ba n-am zis nimica, stăpîne.
- Aşa? în loc să-ţi dai osteneală ca să afli pănă şi gîndul oamenilor, tu nu ştii nici macar ceea ce vorbesc ei? Mai pot eu să am nădejde în voi? Ei, las', că-ţi găsesc eu acuş leacul; te-i învăţa tu minte de altă dată! Hai, porneşte acum degrabă la omul acela, şi să-l slujeşti taman trei ani de zile, cu credinţă, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primeşti de la dînsul, ci să faci tocmală că, după ce ţi-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătăiele… Ia să vedem, ţi-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata eşti? ie-ţi tălpăşiţa!
- Gata, stăpîne, iaca, pornesc!
Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipseşte, şi apoi iese iute ca scînteia şi se tot duce înainte la slujbă, după poronca lui Scaraoschi. Şi cînd pe aproximativ de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiet ca de opt ani, îmbrăcat cu straie nemţeşti, şi umbla zgribulind pe la poartă. Stan era acasă, şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; şi numai iaca ce vede că se răped cînii să rupă omul, nu altăceva, şi cînd se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiet că se acăţăra pe stîlpul porţii, de teama cînilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicînd:
- Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţi- vă-n laturi, cotarle! Da' de unde eşti tu, măi ţică? şi ce cauţi pe-aici, spaima cînilor?
- De unde să fiu, bădică? Ia, sunt şi eu un băiet sărman, din toată lumea, scutit de tată şi mamă, şi vreu să întru la stăpîn.
- Să întri la stăpîn? d-apoi tu nici de păscut gîştile nu eşti bun… Cam de cîţi ani îi fi tu?
- Ia, poate să am vro treisprezece ani.
- Ce spui tu, măi?… Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că vrabia-i tot puiu, dar numai dracul o ştie de cînd îi… Eu de-abia ţi-aş fi dat şepte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă! pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit. Am mai văzut dăunăzi umblînd pe aici prin sat un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos şi altfel îmbrăcat:
Cu antereu de canavaţă,
Ce se ţinea numa-n aţă,
Şi cu nădragi de anglìe,
Petece pe ei o mie.

Şi cînd mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu drumul: cică umbla după strîns pielcele, şi cum trecea pe la poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan: l-a pieptănat de i-au mers petecele. Vorba ceea: "Aş veni desară la voi, dar mi-e ruşine de cîni". Şi acum parcă-l văd cît era de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. Oleacă de n-ai păţit şi tu ca dînsul. Şi cum te cheamă pe tine?
- Tot Chirică mă cheamă.
- Măi parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfîntul Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr?
- Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă.
- Apoi, despre mine, fie oricine ţi-a fi nănaş, dar ştiu c-a nemerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un fel de vrăbioiu închircit.
- Apoi dă, bade, închircit, vrăbioiu, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate. Las' să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo? Da' pe d-ta cum te cheamă?
- Tot Stan mă cheamă, dar, de la o boală ce am avut, cînd eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate, şi de-atunci am rămas cu două nume.
- D-apoi ai la ştiinţă, bade, că şi d-ta ai cîntec:
Ipate, care dă oca pe spate
Şi face cu mîna să-i mai aducă una.

- Dar ştii că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? al dracului băiet! Parcă eşti Cel-de-pe-comoară, măi, de ştii toate cele! De trup eşti mărunţel, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. Ia să te vedem, dacă mi-i gîci tu cimilitura aceasta:
Lată - peste lată, peste lată - îmbojorată, peste îmbojorată-crăcănată, peste crăcănată - - măciulie, peste măciulie - limpezeală, peste limpezeală - gălbeneală şi peste gălbeneală - huduleţ.
Chirică atunci începe a zîmbi şi zice:
- De-oiu gîci, mi-i da şi mie o hrincă dintr-însa?
- D-apoi ştiu eu ce crezi tu că-i aceea? Gîceşte întăi, să vedem.
- Ce să fie?! zise Chirică. Ia, faţa casei, vatra, focul, pirostiile, ceaunul, apa dintr-însul, făina şi culeşerul sau melesteul.
- Bun, măi Chirică, ia acum văd şi eu că nu eşti prost! Hai! cît să-ţi dau pe an ca să te tocmeşti la mine?
- Apoi eu… nu mă tocmesc cu anul.
- Dar cum te tocmeşti tu?
- Eu mă tocmesc pe trei ani o dată; pentru că nu-s deprins a umbla din stăpîn în stăpîn, şi vreu să cunosc ceva cînd voiu ieşi de la d-ta.
- Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Şi ce mi-i cere tu pentru trei ani?
- Ce să-ţi cer? ia, să-mi dai de mîncare şi de purtat cît mi-a trebui, iar cînd mi s-or împlini anii, să am a lua din casa d-tale ce voiu vrè eu.
- Ce fel de vorbă-i asta? Poate că tu îi bărăni atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai ştiu eu ce dracul ţi-a veni în cap să ceri!?
- Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ţi-oiu mai cere vrun lucru mare pănă pe-acolo. Ş-apoi, ce ţ-oiu lua eu din casă nu-ţi face trebuinţă d-tale.
- Apoi na! zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit.
- Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mînie; mai bine să te tocmeşti întăi, decît pe urmă.
- Apoi aceasta-ţi spun şi eu, măi, ciotul dracului! dezleagă odată calul de la gard, să ştiu eu atunci - de-oiu ajunge cu sănătate - ce-i al tău şi ce-i al meu.
- Ia lasă, bade Ipate, lasă, nu te mai pune şi d-ta atîta pentru te miri ce şi mai nimica, că doar n-are sa fie un cap de ţară…
- Măi Chirică, ştii una? rămîi la mine, şi ne-om împăca noi atunci. Te văd că eşti un băiet isteţ şi - mai ştii păcatul? - poate şi harnic; sameni a fi ştiind de unde să iei lucrul şi unde să-l pui.
- Despre aceasta n-aibi grijă, bade, zise Chirică. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ţi le-oiu face eu, nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte.
- Mai ştii? Bine-ar fi, măi Chirică, dac-ar fi toate cu lapte cîte le spui. Dar tu curat că ai dat peste un stăpîn ca pînea cea bună; numai să avem vorbă dinainte, să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoţi din sărite şi să mă faci cîteodată să-mi ies din răbuş afară.
- Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade Ipate.
- Vrea să zică ne-am înţeles. De-acum vină de-i mînca şi tu ceva. Iaca nişte bulughine cu mujdeiu şi cu mămăligă. Hai! dă-li colb ş-apoi te apucă de treabă.
Băietul se pune ciobăneşte într-un genunchiu, îmbucă răpede ce îmbucă şi apoi se duce după trebi. Şi aşa era Chirică de liniştit şi de harnic la trebile lui, că parcă era de-acolo de cînd l-a făcut mă-sa, şi Ipate se îndemna cu dînsul, uitase acum de urît şi huzurea de bine, şi din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gîrlă din toate părţile, şi nu mai ştia ce are la casa lui.
Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vîntul putea răzbate printre ele! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea pentru oi, poieţi pentru păseri, coteţe pentru porci, sîsîiac pentru păpuşoi, hambare pentru grîu şi cîte alte lucruri de gospodărie, făcute de mîna lui Chirică, cît ai bate din palme! Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. Acum văzuse el ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap.
Trecuse vreo doi ani la mijloc şi în una din zile Chirică zice stăpînului său:
- Stăpîne, să nu bănuieşti, da' am să zic şi eu o vorbă: de ce nu te însori? Ca mîne-poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit, şi nu-ţi rămîne nici un urmaş. După viaţă este şi moarte. De unde ştii ce se întîmplă, ferească Dumnezeu! şi atunci, cui rămîne atîta avere?