Ivan Turbinica

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el cîteva soroace de-a rîndul, acuma era bătrîn. Şi mai- marii lui, văzîndu-l că şi-a confecționat datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dîndu-i şi două carboave de cheltuială.
Ivan atunci mulţămi mai-marilor săi şi apoi, luîndu-şi rămas bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase cîte-o duşcă, două de rachiu, porneşte la drum cîntînd.
Şi cum mergea Ivan, şovăind cînd la o margine de drum, cînd la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui mergeau din întîmplare, pe-o cărare lăturalnică, Dumnezeu şi cu sfîntul Petre, vorbind ei ştiu ce. Sfîntul Petre, auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi şi, cînd colo, vede un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile.
- Doamne, zise atunci sfîntul Petre, spăriet: ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela să aibă harţag, şi să ne găsim beleaua cu dînsul. Ştii c-am mai mîncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală.
- N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumeţul care cîntă să nu te temi. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său; şi, drept cercare, hai, fă-te tu cerşitor la capătul ist de pod, şi eu la celalalt. Şi să vezi cum are să ne deie amundouă carboavele de pomană, bietul om! Adu-ţi aminte, Petre, de cîte ori ţi-am spus, că unii ca aceştia au să moştenească împărăţia ceriurilor.
Atunci sfîntul Petre se pune jos la un capăt de pod, iară Dumnezeu la celalalt şi încep a cere de pomană.
Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strînse şi dă una lui sfîntul Petre şi una lui Dumnezeu, zicînd:
- Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau, şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.
Şi apoi Ivan începe iar a cînta şi se tot duce înainte.
Atunci sfîntul Petre zice cu mirare:
- Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta, şi n-ar necesită să meargă nerăsplătit de la faţa ta!
- Dar, Petre, las', că am eu purtare de preocupare pentru dînsul.
Apoi Dumnezeu porneşte cu sfîntul Petre, şi, cît ici, cît colè, ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată societatea a lui.
- Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cînţi, cînţi, nu te-ncurci!
- Mulţămesc d-voastră, zise Ivan, tresărind. Dar de unde ştii aşa de bine că mă cheamă Ivan?
- D-apoi, dacă n-oiu şti eu, cine altul are să ştie? răspunse Dumnezeu.
- Dar cine eşti tu, zise Ivan cam zborşit, de te lauzi că ştii toate?
- Eu sunt cerşitorul pe care l-ai miluit colo la pod, Ivane. Şi cine dă saracilor împrumută pe Dumnezeu, zice scriptura. Na-ţi împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuinţă de bani. Ia numai am vrut să dovedesc lui Petre cît eşti tu de milostiv. Află acum, Ivane, că eu sunt Dumnezeu şi pot să-ţi dau orice-i cere de la mine; pentru că şi tu eşti om cu dreptate şi darnic.
Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmeţit, a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi a zis:
- Doamne, dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te, blagosloveşte-mi turbinca asta, ca, ori pe cine-oiu vrea eu, să-l vîr într-însa; şi apoi să nu poată ieşi de aici excluzând învoirea mea.
Dumnezeu atunci, zîmbind, blagoslovi turbinca, după dorinţa lui Ivan, şi apoi zise:
- Ivane, cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujeşti şi la poarta mea, căci nu ţi-a fi rău.
- Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecît, zise Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd, nu mi-a pica ceva la turbincă?
Şi zicînd aceste, apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre nişte curţi mari, care de-abia se zăreau premergător lui, pe culmea unui deal. Şi merge Ivan, şi merge, şi merge, pănă cînd, pe înserate, ajunge la curţile cele. Şi cum ajunge, întră în ogradă, se înfăţişează înaintea boierului şi cere găzduire. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. Şi, vrînd-nevrînd, poronceşte unei slugi să deie lui Ivan ceva de mîncare şi apoi să-l culce în nişte case nelocuite, unde culca pe toţi musafirii care veneau aşa, nitam-nisam. Sluga, ascultînd poronca stăpînului, ia pe Ivan, îi dă ceva de mîncare şi apoi îl duce la locul hotărît, să se culce.
"Las'! dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul său, după ce orîndui cele de cuviinţă. Ştiu că are să aibă de lucru la noapte. Acum să vedem care pe care! Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul!"
Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. Şi tocmai acolo porunci să culce şi pe Ivan!
Ivan însă habar n-avè de asta. El, cum a întrat în odaia unde l-a dus omul boierului, şi-a pus armele în rînduială, s-a închinat după obiceiu şi apoi s-a tologit aşa, îmbrăcat cum era, pe un divan neted ca bumbacul, punîndu-şi turbinca cu cele două carboave sub căpătăiu şi aşternîndu-se pe somn; căci de-abia îl ţineau picioarele de trudit ce era. Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci, cum a stins lumînarea, odată se trezeşte că-i smunceşte cineva perna de sub cap şi i-o aruncă cît colo! Ivan atunci, puind mîna pe sabie, se scoală răpede, aprinde lumînarea şi inițiază a căuta prin casă, în toate părţile, dar nu găseşte pe nimene.
- Măi! Dar acest păcat? Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pămîntul, de mi-a sărit perna de sub cap, şi eu umblu bădădăind ca un nebun! Ce-or mai fi şi cutremurile ieste?! zise Ivan, mai făcînd cîteva cruci pănă la pămînt, şi apoi iară se culcă.
Dar, cînd să aţipească, deodată se aud prin casă o mulţime de glasuri, care de care mai uricioase: unele miorlăiau ca mîţa, altele coviţau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai ştia ce mama dracului să fie acolo! Ivan, atunci, se cam pricepe ce-ar fi asta.
- Apoi, stăi dar! că are Chira socoteală, cum văd eu. Şi odată pornește a striga puternic:
- Paşol na turbinca, ciorti!
Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vîntul. Şi mai târziu ce întră ei cu toţii înlăuntru, Ivan începe a-i ghigoşi muscăleşte. Pe urmă aceea leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap, mai trîntindu-le prin turbincă nişte ghionturi ruseşti, colè, cum ştia el, de da inima din draci. Apoi se culcă cu capul pe dînşii şi, nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popeşti… Dar, cînd aproximativ de cîntători, Scaraoschi, căpitănia dracilor, văzînd că parte din slugile lui se zăbovesc, porneşte cu grăbire la locul ştiut, să le caute. Şi, ajungînd într-o clipă, se vîră, el ştie cum şi pe unde, în odaie la Ivan şi-i şterge o palmă prin somn, cît ce poate. Ivan, atunci, sare ars şi odată strigă:
- Paşol na turbinca!
Scaraoschi, atunci, întră şi el scutit de vorbă şi se înghesuieşte peste ceilalţi dimoni, căci n-are încotro.
- Ei, las', că vă judec eu acuş, necuraţilor; voiu scoate incul din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-aţi găsit de jucat? Am să vă muştruluiesc de au să rîdă şi cînii de voi!
Şi odată se îmbracă şi se înarmează Ivan cu toate ale lui şi, ieşind afară, începe a face un tărăboiu de s-a sculat toată ograda în gura lui.
- Dar ce-ai păţit, mă pohonţule, de te-ai sculat cu noaptea-n cap, şi faci aşa larmă, ziseră oamenii boierului, care dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor.
- Ce să păţesc? zise Ivan dîrz. Ia! am căptuşit nişte iepuroi şi am de gînd să-i jumulesc.
Boierul, în zgomotul ista, se scoală şi el şi întreabă:
- Ce vuiet e acolo prin ogradă?
- Ia, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din pricina rusului celuia. Dracul ştie ce are… Cică a prins nişte iepuroi şi vrè să-i jumulească, să iertaţi d-voastră!
În vorbele aceste, numai iaca ce se înfăţişează şi Ivan anterior boierului, cu turbinca umplută de draci, care se zbăteau ca peştii în vîrşă.
- Iaca, gospodin, cu cine m-am vînjolit toată noaptea… dar încaltea ţi-am curăţit şi eu casa de draci şi vi-i aduc poclon des-dimineaţă. Poronceşte să-mi aducă nişte palce, că am să-i bat la stroiu, să pomenească ei cît or trăi că au dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu.
Boierul, văzînd aceasta, pe de-o parte l-a cuprins spaimă, iară pe de alta nu mai ştia ce să facă de bucurie; căci multe sărindare mai dăduse el pănă atunci pe la popi, în toate părţile, ca să-i poată izgoni dracii de la casă, şi nici că fusese chip. Dar se vede că păn- acum le-a fost şi lor veleatul. Cu Ivan şi-au găsit popa.
- Bine, Ivane, zise boierul cu mulţămire. Să-ţi aducă palce cîte vrei, şi fă-ţi datoria cum ştii; c-apoi om oiu fi şi eu, hèlbet!
În sfîrşit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomeneşte Ivan cu un car plin de palce cum îi plăcea lui. Le ia el şi le îmbină la un loc, tot cîte două-trei, după cum îşi ştia meşteşugul.
Dar, pănă la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci fapt de mirare era acesta, nu şagă! Atunci Ivan dezleagă turbinca în faţa tuturor, numai cît poate să încapă mîna, şi, luînd cîte pe un drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Şi ulterior ce-l răfuia bine, îi da drumul, cu tocmală, să nu mai vie pe acolo altădată.
- N-oiu mai veni, Ivane, cîte zilişoare-oiu avè eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, şi se tot ducea împuşcat. Iară oamenii ce priveau şi mai ales băieţii leşinau de rîs.
Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă şi pe Scaraoschi şi-i trage un frecuş, de cele moschiceşti, de-i fugè sufletul.
- Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupîne Scaraoschi! Să te înveţi tu de altă- dată a mai bîntui oamenii, Sarsailă spurcat ce eşti! Şi apoi, dîndu-i drumul, "na!" fuge şi Scaraoschi dupa ceilalţi, ca tăunul cu paiul…
- Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cuprinzînd pe Ivan în braţe şi sărutîndu-l. De-acum rămîi la mine, Ivane, şi, pentru că mi-ai curăţit casa de draci, am să te ţin ca pe palmă.
- Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe Dumnezeu, împăratul tuturor.
Şi, zicînd aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la şold, îşi iè raniţa în posterior şi puşca de-a umăr şi, pornind, se tot duce înainte, la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulele în mînă, îi urau drum bun, oriîncotro s-a întoarce.
- Călătorie sprincenată! zise boierul: de rămîneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi eşti ca doi.
Mi se pare mie că şi boierul, cît era de boier, luase frica turbincăi, de nu-i păru aşa de rău după Ivan, care-i făcuse atîta bine.
Ivan însă nici nu se gîndea la asta; el îşi căuta acum de drum, întrebînd din om în om unde şede Dumnezeu. Dar toţi pe cîţi îi întreba dădeau din umere, neştiind ce să răspundă la aşa întrebare ciudată.
- Numai sfîntul Nicolai trebuie să ştie asta, zise Ivan, scoţînd o iconiţă din sîn şi sărutînd-o pe dos şi pe faţă.
Şi atunci, ca prin minune, se şi trezeşte Ivan la poarta raiului! Şi, nici una, nici două, odată începe a bate în poartă cît putea. Atunci sfîntul Petre întreabă dinlăuntru:
- Cine-i acolo?
- Eu.
- Cine eu?
- Eu, Ivan.
- Şi ce vrei?
- Tabacioc este?
- Nu-i.
- Votchi este?
- Nu-i.
- Femei sunt?
- Ba.
- Lăutari sunt?
- Nu-s, Ivane, ce mă tot cihăieşti de cap?
- Dar unde se găsesc de aceste?
- La iad, Ivane, nu aici.
- Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la raiu!… zise Ivan.
Şi, nemailungind vorba, îndată şi porneşte la iad. Şi el ştie pe unde cotigeşte, că nu umblă tocmai mult şi numai iaca ce dă şi de poarta iadului. Şi atunci, odată începe a bate în poartă, strigînd:
- Ei! Tabacioc este?
- Este, răspunde cineva dinlăuntru.
- Votchi este?
- Este.
- Prietene sunt?
- Dar cum să nu fie?!
- Lăutari sunt?
- Ho, ho! Cîţi pofteşti.
- A! haraşo, haraşo! Aici e de mine! Deschideţi iute, zise Ivan, tropăind şi frecîndu-şi mînile.
Dracul de la poartă, gîndind că e vreun muştereu vechiu de-a lor, deschide; şi atunci, numai iaca ce se trezesc pe neaşteptate cu Ivan Turbinca!
- Vai de noi şi de noi! ziseră atunci dracii, scărmănîndu-se de cap în toate părţile. Aşă-i c-am păţit-o?
Ivan, însă, poronceşte să-i aducă mai degrabă votchi, tabacioc, lăutari şi soții frumoase, că are gust să facă un guleaiu.
Se uită dracii unii la alţii şi, văzînd că nu-i chip de stat împotriva lui Ivan, încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, tutun, lăutari şi tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. Umblau dracii în toate părţile, iute ca prîsnelul, şi-i întrau lui Ivan în voie cu toate cele, căci se temeau de turbincă ca de nu ştiu ce; poate mai rău decît de sfînta cruce.
De la o vreme se chefăluieşte Ivan cum se cade, şi unde nu începe a chiui prin iad şi a juca Horodinca şi Cazacinca, luînd şi pe draci şi pe drăcoaice la joc, cu nepus în masă; şi, în vîrtejul cela, răsturna tărăbi şi toate cele în toate părţile, de-ţi venea să te strici de rîs de iznoavele lui Ivan. Acum, ce să facă dracii, ca să-l urnească de-acolo? Gîndesc ei, se sucesc ei, se frămîntă ei cu mintea fel şi chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. Talpa-iadului însă, mai ajunsă de cap decît toţi dracii, zise atunci lui Scaraoschi:
- Haram de capul vostru! de n-aş fi eu aici, aţi păţi voi şi mai rău decît aşa. Aduceţi-mi degrabă o putină, o pele de cîne şi două beţe, să fac o jucărie, cum ştiu eu, şi acuş vi-l mătur de-aici.
Şi atunci, îndată i se aduc cele cerute, şi Tălpoiul face iute o darabană; şi apoi, furişîndu-se de Ivan, iese cu dînsa afară şi începe a o bate ca de războiu: brr… brr…
Ivan, atunci, îşi vine în simţire şi într-un buc iese afară cu puşca la umăr, să vadă ce este.
Talpa-iadului, atunci, face ţuşti! înlăuntru, şi dracii tronc! închid poarta după Ivan, şi puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poartă cît poate, se răcăduieşte el cu puşca, dar au prins ei acum dracii la minte.
- Ei las', cornoraţilor! De mi-ţi mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă ştie de ştire.
Văzînd Ivan că porţile iadului sunt ferecate în toate părţile, şi că dracii n-au gînd să-i deschidă, se lehămeteşte el acum şi de lăutari, şi de tabacioc, şi de votchi şi de tot, şi porneşte iar la raiu să slujească pe Dumnezeu.
Şi cum ajunge la poarta raiului, dinafară, se şi pune acolo de strajă şi stă neadormit zi şi noapte, tot întru una, privat de să se clintească din loc.
Şi nu mult după aceasta, numai iaca ce vine şi Moartea şi vrea numaidecît să între la Dumnezeu, ca să primească poronci.
Ivan atunci îi pune şpaga în pept şi zice:
- Ştoti, Vidma! Unde vrei să te duci?
- La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai poronci.
- Nu-i voie, zise Ivan; las' că mă duc eu să-ţi aduc răspuns.
- Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu.
Ivan atunci, văzînd că Moartea dă chioară peste dînsul, se stropşeşte la ea zicînd:
- Paşol, Vidma, na turbinca!
Moartea atunci, neavînd încotro, se bagă în turbincă şi acuş icneşte, acuş suspină, de-ţi venea să-i plîngi de milă. Iară Ivan înnodă turbinca la gură cu nepăsare ş-o anină într-un copac. Apoi începe a bate în poartă. Sfîntul Petre, atunci, deschide şi, cînd colo, se trezeşte cu Ivan.
- Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume după crancalîcuri?
- M-am săturat şi m-am prea săturat, sfinte Petre.

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

- Ei, şi ce vrei acum?
- Ia, vreu să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva.
- Bine, Ivane, du-te; nu ţi-e oprită calea. De-a tăria fi, acum eşti de casa noastră.
Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu şi zice:
- Doamne, nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. Şi acum vine Moartea şi întreabă ce mai poronciţi.
- Spune-i, Ivane, din fracțiune mea, că poroncesc să moară trei ani de zile de-a rîndul, numai oameni bătrîni, aşa ca tine… zise Dumnezeu, zîmbind cu bunătate.
- Bine, Doamne, zise Ivan, uitîndu-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poroncit.
Şi ducîndu-se el, scoate Moartea de la închisoare şi-i zice:
- Dumnezeu a poroncit ca să mănînci trei ani de zile de-a rîndul numai pădure bătrînă; de cea tînără să nu te-atingi! Înţeles-ai? Hai, porneşte şi-ţi fă datoria!
Moartea, atunci, porneşte prin codri, supărată ca vai de ea, şi pornește a roade la copaci bătrîni, de-i pocneau fălcile.
Şi ulterior ce se împlinesc trei ani în capăt, iar porneşte la Dumnezeu, să primească poronci. Dar cînd ştia că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ş-o strîngea în posterior de frică.
- Turbinca! afurisita de turbincă mă vîră în toate boalele, zicea Moartea, suspinînd. Decît n-am încotro; trebuie să mă duc, zise ea oftînd.
În sfîrşit merge ea, nu merge, şi de la o vreme ajunge la poarta raiului. Dar, cînd colo, dă iar cu ochii de Ivan.
- Tot aici eşti, Ivane? tot?
- Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur şi puindu-se drept în calea Morţii. Dar unde gîndeai să fiu, cînd asta mi-e slujba?
- Gândeam că te-i fi dus prin lume, mai târziu berbantlîcuri de-a tale.
- Da că doar de lume am fugit; o ştiu eu cît e de dulce şi de amară, bat-o pustia s-o bată! I-s roase lui Ivan urechile de dînsa. Dar ce-ai slăbit aşa, Vidmă?
- De bunătăţile tale, Ivane. Acum cred că nu ţi-i mai face blăstăm cu mine, mi-i da drumul să întru la Dumnezeu, că tare mare treabă mai am.
- Da, cum nu?! ia mai pune-ţi pofta la o parte, că doar nu piere lumea… nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu Dumnezeu?
- Dar ştii că te prea întreci cu şaga, Ivane.
- Aşa ţi-e treaba? Încă mă iei la trei parale? Paşol na turbinca, Vidma!
Moartea, atunci, se vîră în turbincă, şi Ivan o pune la pastramă, zicînd:
- Şopîrcai cu cine şopîrcai, dar cu Ivan nu şopîrcai.
Dumnezeu însă, ştia de toate acestea, dar voia să mai facă şi pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morţii; căci multe bunătăţi mai făcuse şi ea în viaţa ei!
- Ia deschide, sfinte Petre, zise Ivan, bătînd apoi la poartă.
Sfîntul Petre deschide, şi Ivan se duce iar de se înfăţişează premergător lui Dumnezeu şi zice:
- Doamne, Moartea întreabă ce mai poronciţi? Şi să nu vă supăraţi, dar tare-i neastîmpărată şi avană, drept să vă spun; şede ca pe spini şi vrea numaidecît să-i daţi răspuns.
- Du-i răspuns, Ivane, că poroncesc să moară de- acum cândva trei ani de zile de-a rîndul numai oameni tineri, şi alţi trei ani de zile să moară numai copii obraznici.
- Bine, Doamne, zise Ivan, închinîndu-se pănă la pămînt. Mă duc să-i spun cum ai poroncit… şi cum ajunge Ivan dinafară de poartă, scoate Moartea din turbincă şi-i zice:
- Dumnezeu a poroncit ca de-acum înainte să mănînci trei ani de zile de-a rîndul numai pădure tînără; şi alţi trei ani de zile, numai vlăstări fragede, răchiţică, smicele, nuiele şi altele de sama acestora; de pădurea cea bătrînă să nu te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai, porneşte pănă te văd, şi-ţi fă datoria cu sfinţenie.
Moartea atunci, înghiţind noduri, porneşte prin dumbrăvi, lunci şi huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Şi, de voie, de nevoie, începe cînd a roade la copaci tineri, cînd a forfăca smicele şi nuiele de-i pîrîiau măselele şi o dureau şelele şi grumazii întinzîndu-se pe sus, la plopii cei înalţi, şi plecîndu-se atîta pe la rădăcinile celor tufari, pe urmă mlădiţe fragede. Se zămorea şi ea, sărmana, cum putè. În sfîrşit, s-a chinuit Moartea aşa trei ani de zile de-a rîndul, şi încă alţi trei ani, şi după ce i se împlinesc cei şese ani de osîndă, iar porneşte la Dumnezeu să vadă ce poronci i-a mai da. Nu-i vorbă, că ştia Vidma ce-o aştepta, dar ce era să facă?
- Turbinca! Mînca-o-ar focul s-o mânînce! zicea Moartea, ducîndu-se la raiu ca şi cum ar fi mers la spînzurătoare. Nu ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu, ca să nu greşesc. Pesemne c-au ajuns şi el în mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atîta putere asupra mea. Bine mi-ar părè să-l văd şi pe Dumnezeu într-o zi, cît e de mare şi puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, măcar pe sfîntul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie.
Şi mergînd ea tot bodrogănind vrute şi nevrute, ajunge la poarta raiului; şi cînd dă iar de Ivan, i se întunecă omenirea anterior ochilor şi zice oftînd:
- Dar bine, Ivane, iar ai de gînd să mă chinuieşti cu turbinca ceea a ta?
- Ba, dac-aş avè mai multă putere, ţi-o spun drept că ţi-aş scoate ochii ca la dracul şi te-aş frige pe frigare, zise Ivan cu ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atîta amar de lume, de la Adam şi pănă astăzi. Paşol na turbinca, Vidma! Şi de-acum, nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină bătrînă ce eşti! Tu şi cu Talpa-iadului sunteţi conformă păreche. Îmi vine să vă rup cu dinţii de bunişoare ce sunteţi. Am să te ţin la pastramă, hăt şi bine! De-acum în turbincă au să-ţi putrezească ciolanele. Hă, hă!
Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o vede, nici n-o aude. În sfîrşit, trece ea aşa o bucată de vreme, cît a fi trecut, şi într-una din zile vine Dumnezeu la poartă să vadă ce năzbutii mai face Ivan cu turbinca ceea.
- Ei, Ivane, ce mai direguieşti? Moartea n-a mai venit pe-aici?
Ivan, atunci, lasă capul în jos şi, tăcînd, inițiază a face feţe-feţe. Iară Moartea răspunde înnăduşit din turbincă:
- Iată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de rîsul unui şuiu ca Ivan, nenorocita de mine!
Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morţii şi zice lui Ivan:
- Ei, Ivane, îndeajuns de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mîncat malaiul! De milostiv, milostiv eşti; de bun la inimă, bun ai fost nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe cînd ţi-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu ştiu cum. Cu dracii de la boierul cela ai fabricat hara-para. La iad ai tras un guleaiu de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat pănă acum de ţi-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s pănă la o vreme, fătul meu. De-acum ţi-a venit şi ţie rîndul să mori; n-am ce-ţi face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci şi Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai aşa, degeaba, cum crezi tu.
Ivan atunci, văzînd că s-au trecut de şagă, se pune în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi-l roagă cu lacrimi, zicînd:
- Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mîna mea astă slăbănoagă şi să mă aşez singurel într-însa; şi după aceste facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii.
Dumnezeu îi învoieşte cererea aceasta şi apoi, luîndu-i turbinca din stăpînire, îl dă pe sama Vidmei, ca după trei zile să-i ieie sufletul!
Ivan acum, rămîind singur, supărat ca vai de el, pe de-o parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are să moară, s-a pus pe gînduri.
"Mă rog, ia să stau şi să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu cît am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gîndul său. În oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! De-atunci încoace am umblat ia aşa, teleleu Tanasă. M-am dus la raiu, de la raiu la iad, şi de la iad iar la raiu. Şi tocmai acum, la dică, n-am nici o mîngăiere! Raiu mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia, aşa păţeşti dacă te strici cu dracul; aici, la sărăcăciosul ist de raiu, vorba ceea: "Fală goală, traistă uşoară"; şezi cu banii în pungă şi duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decît asta nici că se mai poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleaiu nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trăit, şi te… ai dus, Ivane, de pe faţa pămîntului! Oare nu-i de confecționat vreo şmichirie pănă mai este încă vreme?"
În sfîrşit, mai stă el Ivan oleacă aşa, cu fruntea răzămată pe mînă, şi-i şi trăsneşte în gînd una:
- Taci! Că i-am dat de meşteşug, încaltea, ce-a fi, a fi; dar degeaba n-are să fie… văd eu bine că tot de una mi-e acum.
Şi odată se duce Ivan răpede cu cele două carboave, el ştie unde, şi cumpără unelte de teslărie, două lătunoaie groase, patru balamale, cîteva piroane, două belciuge şi un lăcătoiu zdravăn, şi se aruncă de-şi face el singur o drăguţă de raclă, să poată şedè şi împăratul într-însa.

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

- Iaca, Ivane, şi casa de veci, zise el. Trei coţi de pămînt, atîta-i ai tău! Vezi în ce se încheie toată scofala de pe mulțimea asta?
Dar n-apucă Ivan a sfîrşi bine vorba din urmă, şi numai iaca se şi trezeşte cu Moartea la spate:
- Ei, Ivane, gata eşti?
- Gata, răspunse el, zîmbind.
- Dacă eşti gata, hai! Aşază-te mai răpede în raclă, că n-am vreme de perdut. Poate mă mai aşteaptă şi alţii să le dau răvaş de drum.
Ivan, atunci, se pune în raclă cu faţa în jos.
- Nu aşa, Ivane, zise Moartea.
- Dar cum?
- Pune-te cum trebuie să şadă mortul Ivan se pune într-o rîlă şi lasă picioarele spînzurate afară.
- Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba; mult ai să mă ţii? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune!
Ivan, atunci, se întoarce iar cu faţa-n jos, cu capul bălălău într-o parte şi iar cu picioarele afară.
- Ă… ra… ca' de mine şi de mine! Dar nici atîta fapt nu ştii? Se vede că numai de blăstămăţii ai fost bun în omenirea asta. Ia fugi de-acolo, să-ţi arăt eu, nebunule ce eşti!
Ivan, atunci, iese din raclă şi stă în picioare umilit. Iară Moartea, avînd bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în raclă cu faţa-n sus, cu picioarele întinse, cu mînile pe pept şi cu ochii închişi, zicînd:
- Iaca aşa, Ivane, să te aşezi.
Ivan, atunci, nu perde vremea şi face tranc! capacul deasupra, încuie lacata, şi, cu toată rugămintea Morţii, umflă racla în posterior şi se duce de-i dă drumul pe-o apă mare, curgătoare, zicînd:
- Na! că ţi-am făcut coneţul. De-acum du-te pe apa sîmbetei! Şi să ieşi din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca din pricina ta, dar încaltea ţi-am făcut-o bună şi eu.
- Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru rîzînd, vezi de ce s-a mai apucat acum Ivan al sfinţiei-tale? Bine-a mai zis cine-a zis: "Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan".
Dumnezeu atunci, văzînd pănă unde merge îndrăzneala lui Ivan, a început a se cam lua şi el pe gînduri de năzdrăvăniile lui! Şi aşa, a zis Dumnezeu să se desfacă săcriul acolo unde era şi să iasă Moartea la liman ca să-şi răzbune şi ea acum pe Ivan. Şi îndată s-a făcut aşa, şi cînd nici nu visa Ivan că are să mai deie vrodată ochii cu Moartea, numai iaca ce se trezeşte cu dînsa faţă-n faţă, zicîndu-i:
- Dar bine, Ivane, aşa ne-a fost vorba?
Ivan, atunci, a rămas încremenit, scutit de să mai poată zice un cuvînt măcar.
- Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precovîrşească fărădelegile şi îndărătnicia ta. De demult erai tu mătrăşit din societatea asta şi ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ţi întra Dumnezeu în voie mai mult decît însuşi fiului său. Să ştii, Ivane, că de-acum înainte ai să fii bucuros să mori; şi ai să te tîrîi în brînci ulterior mine, rugîndu-mă să-ţi ieu sufletul, dar eu am să mă fac că te-am uitat şi am să te las să trăieşti cît zidul Goliei şi Cetatea Neamţului, ca să vezi tu cît e de nesuferită viaţa la aşa de adînci bătrîneţe!
Şi l-au lăsat Moartea de izbelişte să trăiască:
Cîte e lumea şi pămîntul,
Pe cuptior nu bate vîntul.

Şi aşa, văzînd Ivan că nu mai moare, zise în sine:
"Oare nu cumva de-acum mi-oiu da cu paru-n cap de răul Vidmei? Ba, zău, nici nu gîndesc. Deie-şi ea, dacă vrè."
Şi cică atunci unde nu s-a apucat şi el, în ciuda Morţii, de tras la mahorcă şi de chilit la ţuică şi holercă, de parc-o mistuia focul.
- Guleaiu peste guleaiu, Ivane; căci altfel înnebuneşti de urît, zicea el.
Dă, ce era să facă bietul om, cînd Moartea-i chioară şi nu-l vede?…
Şi aşa, a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate, şi poate că şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit.