Amintiri din copilarie-Amintiri din copilarie IV-

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

IV
Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ţăranul de la munte, strămutat la cîmp, şi pruncul, dezlipit de la sînul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, cînd veni vremea să plec la Socola, ulterior stăruinţa mamei. Şi oare de ce nu m-aş fi dat dus din Humuleşti, nici în ruptul capului, cînd mereu îmi spunea mama că pentru folosul mieu este aceasta? Iaca de ce nu: drăgăliţă Doamne, eram şi eu acum holteiu, din păcate! Şi Iaşii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamţ, ca Fălticenii, de unde, toamna tîrziu şi mai ales prin cîşlegile de iarnă, fiind nopţile mari, mă puteam repezi din cînd în cînd, pîşlind-o aşa cam pe pe urmă toacă, şi tot înainte, sara pe lună, cu tovarăşii mei la clăci în Humuleşti, pe unde ştiam noi, ţinînd tot o fugă, ca telegarii. Şi după ce jucam cît jucam, furam cîte-un sărutat de la cele copile sprinţare, şi pînă-n ziuă fiind ieşiţi din sat, cam pe la prînzul cel mare ne-aflam iar în Fălticeni, trecînd desculţi prin vad, în dreptul Baei, Moldova îngheţată pe la margini, şi la dus şi la întors, de ne degera măduva-n oase de frig! Inima însă ne era ferbinte, că ce gîndeam şi izbîndeam. De la Neamţ la Fălticeni şi de la Fălticeni la Neamţ era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se altera vorba: o cale scurtă de două poşte, de la Fălticeni la Neamţ, nu se potriveşte c-o întindere de şese poşte, lungi şi obositoare, de la Iaşi pînă la Neamţ. Căci nu vă pară şagă: de la Neamţ pînă la Iaşi e cîtu-i de la Iaşi pînă la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin. Şi mai bine să rămîi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea proastă, decît să plîngi nemîngăiet şi să te usuci, de dorul cui ştiu eu, văzînd cu ochii!… Dar, vorba ceea: "Ursul nu distracție de bunăvoie". Mort-copt, necesită să fac pe cheful mamei, să plec excluzând voinţă şi să las ce-mi era drag!
Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mîhnire Cetatea-Neamţului de atîtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu cari, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cîntînd şi chiuind, cutrieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, cîmpul cu florile şi mîndrele dealuri, de după cari-mi zîmbeau zorile în zburdalnica vîrstă a tinereţei!
Asemenea, dragi-mi erau şăzătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire! De piatră de-ai fi fost, şi nu se putea să nu-ţi salte inima de bucurie cînd auzeai uneori în forța nopţei, pe Mihai scripcariul din Humuleşti umblînd tot satul cîte c-o droaie de flăcăi mai târziu dînsul şi cîntînd:
Frunză verde de cicoare,
Astă noapte pe răcoare
Cînta o privighitoare
Cu viersul de fată mare.
Şi cînta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
Şi cînta cu glas supţire
Pentru-a noastră despărţire;
Şi ofta şi ciripea,
Inima de ţ-o rupea!
Şi cîte şi mai cîte nu cînta Mihai lăutariul din gură şi din scripca sa răsunătoare, şi cîte alte petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ţi părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: "Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă".
Apoi lasă-ţi, băiete, satul, cu tot delectarea frumuseţelor lui, şi pasă de te du în loc strein şi aşa depărtat, dacă te lasă pîrdalnica de inimă! Şi doar mă şi sileam eu, într-o părere, s-o fac a înţălege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei… şi să mor printre streini! că văru-mieu Ion Mogorogea, Gheorghe Trăsnea, Nică Oşlobanu şi alţii s-au lăsat de învăţat şi, despre asta, tot mănîncă pîne pe lîngă părinţii lor. Dar zadarnică trudă! Mama avea alte gînduri; ea îmi pregătea cu îngrijire cele trebuitoare, zicîndu-mi de la o vreme cu asprime:
- Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gîlceavă!… Ai să pleci unde zic eu. Şi Zaharia lui Gîtlan merge cu tine. Luca Moşneagu, megieşul nostru, vă duce cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei. Ia, mai bine, răpezi-te pînă la el de vezi, gata-i de drum? Că mîne dez-dimineaţă, cu susținerea Domnului, plecaţi.
- Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, macar să mă omori! ziceam eu, plîngînd cu zece rînduri de lacrimi. Mai trăiesc ei oamenii şi fără popie.
- Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane, răspunse mama cu nepăsare! la mine nu se trec acestea… Pare- mi-se ca ştii tu moarea mea… Să nu mă faci, ia acuş, să ieu culeşerul din ocniţă şi să te dezmierd, cît eşti de mare!
Apoi cheamă pe tata şi-i zice hotărîtor:
- Spune-i şi d-ta băietului, omule, ce se cuvine, ca să-şi ieie nădejdea şi să-şi caute de drum.
- Mai rămîne vorbă despre asta? zise tata posomorît. Are să urmeze cum ştim noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul său. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială, căci banii nu se culeg de la trunchiu, ca surcelele. Şi la işti vro şese, afară de dînsul, dacă rămîn acasă, nu li mai trebuie nimica? Dar fiind el cel mai mare, norocul său; trebuie să căutăm a-l zburătăci, căci nu se ştiu zilele omului! Şi poate vreodată să fie şi el sprijin pentru iştialalţi.
Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinţilor, începui a mă gîndi la pornire, zicînd în sine-mi cu amărăciune: "Ce năcaz pe capul mieu! Preuţii noştri din sat n-au mai trepădat pe la Socola, şi, mila sfîntului! nu-i încape cureaua de pîntecoşi ce sînt. D-apoi călugării, o adunătură de zamparagii duglişi, din toată lumea, cuibăriţi prin mînăstire, ce nu ajung? Şi eu să înşir atîtea şcoli: în Humuleşti, la Broşteni în crierii munţilor, în Neamţ, la Fălticeni, şi acum la Socola, pentru a căpăta voie să mă fac, ia, acolo, un popă prost, cu preuteasă şi copii; prea mult mi se cere!"…
Acuş îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamţ, ori la Secu. Şi cu cîtă carte ştiu, cu cîtă nu ştiu, peste cîţiva ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc şi să strîng un ştiubeiu plin de galbeni, ca părintele Chirilaş, de la jugărit, din Vînătorii Neamţului. Ş-apoi atunci… pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cît se poate de multe şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele în brîu, pe sub rasă, comanacul pe-o ureche şi, cu sabia Duhului în mînă şi pletele în vînt, ia-o la papuc, peste "Piciorul Rău", spre "Cărarea Afurisită" dintre Secu şi Agapia din deal, unde toată vara se aude cîntînd un glas îngeresc:
Ici, în vale, la pîrău,
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar cîte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!…
Căci, lipsit de să vreu, aflasem şi eu, păcătosul, cîte ceva din tainele calugăreşti… umblînd vara cu băieţii după… bureţi prin părţile acele, de unde prinsesem şi gust de călugărie… Ştii, ca omul cuprins de evlavie.
În sfîrşit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare, pînă s-au revărsat zorile, m-am frămîntat cu gîndul, feliu şi chip, cum aş putea îndupleca pe mama să mă deie mai bine la mînăstire; şi tocmai cînd eram hotărît a spune mamei aceste, iaca şi soarele răsare, vestind o zi frumoasă, şi Luca Moşneagu, însurăţel de-al doilea, a cărui tînără nevastă avusese vigilență să-l trezească la timp şi să-l pregătească de pornire… se şi aude strigînd afară: "Gata sînteţi? Haidem! că eu vă aştept cu caii înhămaţi." Mama atunci mă şi ia răpede-răpede la pornit, minus să am cînd îi spune de călugărie.
Şi, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moş Luca, sărutăm noi mîna părinţilor, luîndu-ne rămas bun cu ochii înecaţi în lacrîmi, şi, după ce ne suim în căruţă, supăraţi şi plînşi, ca vai de noi, Luca Moşneagu, harabagiul nostru, dă biciu cailor, zicînd partenerei sale, care închidea poarta după noi: "Olimbiadă, iè sama bine de borta ceea!" Căci nişte porci, spărgînd gardul într-un loc, se înnădise în grădina lui la păpuşoi.
Era dimineaţa, în ziua de Tăierea capului sfîntului Ioan Botezătorul, cînd ieşeam din Humuleşti, şi fetele şi flăcăii, gătiţi frumos, ca în zi de sărbătoari, foiau prin sat în toate părţile, cu bucurie zugrăvite pe feţe! Numai eu cu Zaharia, ghemuiţi în căruţa luă moş Luca, ne duceam surgun, dracului pomană, că mai bine n-oiu putea zice.
- Rogu-te, mînă mai tare, moş Luca, zic eu, să nu se mai uite satul ca la urs la noi!
Luca Moşneagu, însă, mîna cum ştia el, căci smîrţoagele lui de cai erau vlăguiţi din cale-afară, şi slabi, şi ogîrjiţi ca nişte mîţi de cei leşinaţi, nu zmei, cum zicea mama, care nu ştia cum să mă urnească mai degrabă din casă.
- Fire-ar afurisit să fie cine a mai desfiinţat şi catiheţiile cele, tocmai acum în vremea noastră! zise Zaharia lui Gîtlan, plin de năduh, după ce-am ieşit la drum, afară. Cînd să-ţi petreci şi tu tinereţea, apucă-te de cărturărie; parcă are omul zece vieţi! Tot umblînd noi din şcoală în şcoală, mai mult, ia, aşa "De frunza frăsinelului", mîne, poimîne avem să ne trezim nişte babalîci gubavi şi oftigoşi - numai buni de creat popi, ieşiţi din Socola.
- Ce zici dumneta, moş Luca, despre unele ca acestea?
- Ce să zic, dascăle Zaharia; ştim noi cum vi-s formele? Eu trebuie să vă duc la locul hotărît, şi, de-aci încolo, cum v-a sluji capul. Hi, căluţii tatei, să ne întoarcem cît mai degrabă acasă!
Cînd auzeam noi pe moş Luca pomenind cu drag de casă şi cînd mai vedeam cum rămîn satele şi locurile frumoase în urmă, şi tot altele necunoscute se înfăţoşază înainte-ne, supărarea noastră creştea la culme! Pentru fiecare fîntînă, părîu, vîlcică, dumbravă şi alte locuri drăgălaşe ce lăsam în urmă-ne scoteam cîte-un suspin adînc din piepturile noastre! Şi, după mintea ce-o aveam, ne-am fi întors înapoi chiar atunci, de nu eram daţi în sama lui moş Luca, de care ne ruşinam ca şi de părinţii noştri.
După un simplu popas, confecționat la podul de la Timişeşti, de pe Moldova, pornim înainte spre Moţca şi suim încet- încet codrul Paşcanilor. Apoi, din vîrful acestui codru, mai aruncăm, nimernicii de noi, cîte-o căutătură jalnică spre munţii Neamţului: urieşii munţi, cu vîrfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele şi se revarsă pîrăiele cu răpejune, şopotind tainic, în mersul lor neîncetat, şi ducînd, poate, cu sine multe-multe patimi şi ahturi omeneşti, să le înece în Dunărea măreaţă!
- Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborîndu-ne la vale spre Păşcani; de-acum şi munţii i-am pierdut din vedere, şi înstrăinarea noastră este hotărîtă cine ştie pentru cîtă vreme!
- Cum ni-a fi scris de la Dumnezeu sfîntul, zise Zaharia, cu glasul aproape stîns, ş-apoi rămase dus pe gînduri tot drumul, pînă la Blăgeşti, peste Siretiu, unde ni-a fost şi masul în noaptea aceea.
Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotariu, puţin de nu era să rămînem chiori. De cu sară şi pînă după miezul nopţei am stat numai într-o fumăraie de baligi, ca la carantină, şi tot ne-au coşit ţînţarii.
- Aşa-i viaţa cîmpenească, zise moş Luca, cioşmălindu-se şi învîrtindu-se ca pe jăratic, de răul ţînţărimei. Cum treci Siretul, apa-i rea şi lemnele pe sponci; iar vara te înăduşi de căldură, şi ţînţarii te chinuiesc amarnic. N-aş trăi la cîmp, Doamne fereşte! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns; vara, umbră şi răcoare în toate părţile; oamenii, mai sănătoşi, mai puternici, mai voinici şi mai voioşi, iar nu ca işti de pe la cîmp: sarbezi la faţă şi zbîrciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viaţa lor.
- Ştii una, moş Luca, zise Zaharia de la o vreme. Găinuşa-i spre asfinţit, rariţile de-asemine, şi luceafărul de ziuă de-acum trebuie să răsară; haidem să pornim la drum!
- Că bine zici, dascăle Zaharie! parcă ţ-a ieşit un sfînt din gură! Decît ne-om tot învîrti şi cioşmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale. Căci mare-i Dumnezeu, ne-a feri el de întîmplări!
Şi aşa, luîndu-ne rămas bun de la gazdă, care era tot afară culcat, pe altă prispă, plecăm. Şi cum ieşim în şleah, părerea noastră de bine: întîlnim cîţiva oameni, cu nişte cară cu draniţă, mergînd spre Iaşi. Ne întovărăşim cu dînşii, de frica lăieşilor din Ruginoasa, şi hai-hai, hai-hai, pînă-n ziuă, iacă-tă-ne în Tîrgul-Frumos, unde-am şi înjunghiat cîţiva harbuji într-ales, de ni-am potolit, deocamdată, şi foamea, şi setea. Apoi, după ce s-au hodinit caii, am pornit înainte, spre Podu- Leloaie; şi de aici, tot înainte spre Iaşi, mai mult pe jos decît în căruţă, căci zmeii lui moş Luca se muiese de tot; şi ţăranii noştri, glumeţi cum sînt ei, ne tot şfichiuiau, în treacăt, care dincotro, de ni-era mai mare ruşinea, de ruşinea lui moş Luca. Iar, mai ales, pe la asfinţitul soarelui, tocmai cînd întram în Iaşi, pe rohatca Păcurari, un flăcăoan al dracului ne-a luat în rîs cum se cade, zicînd:
- Moşule, iè sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vînt; că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie…
Atîta i-a trebuit lui moş Luca, ş-apoi lasă pe dînsul! cîte parastase şi panaghii, toate i le-a rădicat…
- I-auzi, măi! Dac-ar şti el, chiolhănosul şi ticăitul, de unde-am pornit astă noapte, ş-ar strînge lioarba acasă, n-ar mai dîrdăi degeaba asupra căişorilor mei! Ş-apoi doar nu vin eu acum întăiaşi dată la Iaşi, să-mi deie povăţ unul ca dînsul ce rînduială trebuie să păzesc. Patruzecile mîne-sa de golan! Dacă n-a stat oleacă, să-l învăţ eu a mai lua de altă dată drumeţii în rîs!
Văzînd noi că ne ieu oamenii tot peste picior şi pe moş Luca tulburat din cale-afară, cum eram în căruţă, ne acoperim peste tot c-un ţol, zicînd eu, cam cu sfială:
- Moş Luca, de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii aşa de greu, să spui că aduci nişte drobi de sare de la Ocnă, şi las' dacă nu te-a crede fiecare!…
- Ei, apoi?! Ştiutu-v-am eu că şi voi mi-aţi fost de-aceştia? zise moş Luca, mergînd pe lîngă cai, plin de năduh; nu mă faceţi, că ia acuş vă ard cîteva jordii prin ţolul cela, de v-a trece spurcatul!
Auzind noi ce ni se pregăteşte, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind înăduşit, şi ca' mai ba să zicem nici cîrc! În sfîrşit, după multe şfichiuiri ce-a primit moş Luca de la unii-alţii, cum e mulțimea a dracului, mergînd noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe uliţile Iaşilor, am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei şi am tras cu căruţa sub un plop mare, unde-am găsit o mulţime de dăscălime adunată de pe la catiheţi, din toate judeţele Moldovei: unia mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte tîrsoage de barbe cît badanalele de mari, şezînd pe iarbă, împreună cu părinţii lor, şi preuţi şi mireni, şi mărturisindu-şi unul altuia păcatele!