Amintiri din copilarie-Amintiri din copilarie III-

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

III
- Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, cînd ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită în sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale! - Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci şi eu sunt om din doi oameni; şi satul Humuleştii, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, ca alte sate; şi locurile care încunjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de Humuleşti vin Vînătorii Neamţului, cu sămînţă de oameni de aceia care s-au hărţuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor. Şi mai din sus, monăstirile Secul şi Neamţul, altădată fala bisericei române şi a doua vistirie a Moldovei. Din jos vin satele Boiştea şi Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungureşti la carăle lor; unde plugurile rămîn singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămînile, prisăcile fără prisăcar, holdele privat de jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata. Aproximativ de Boişte vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-şi scapă căciula pe baltă, zice: "Să fie de sufletul tatei!"
Înspre apus miază-zi vin monăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Varaticul, unde şi-a petrecut viaţa Brancoveanca cea bogată şi milostivă, şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprincene scăpate din monăstire; Bălţăteştii, cei plini de salamură, şi Ceahlăieştii, Topoliţa şi Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivăţ, peste Ozană, vine Tîrgul-Neamţului, cu mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Ţuţuienii, veniţi din Ardeal, care mănîncă slănina rîncedă, se ţin de coada oilor, lucrează lînă şi sunt vestiţi pentru teascurile de făcut oloiu; şi Condrenii, cu morile de pe Nemţişor şi piuăle de conceput sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe vîrful unui deal nalt şi plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamţului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie şi străjuită de ceucele şi vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa.
Dar asta nu mă priveşte pe mine, băiet din Humuleşti. Eu am altă treabă de făcut; vreu să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, şi atîta-i tot.
Cîţi domnitori şi mitropoliţi s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre monăstiri. Apoi, unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru, şi tot lume mai mult bogată şi aleasă. Mă rog, la Monăstirea Neamţului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni, hram de Ispas şi iarmaroc în tîrg, tot atunci; apoi tot pe aici, treacăt spre iarmaroace: la Peatră de Duminica Mare, şi la Folticeni de Sînt-Ilie; la Secu, hram de Tăierea capului sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbarea la faţă; la Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; şi la Varaticu, hram de Sîntă Măria mare; lume şi iar lume!
Şi cîte tîrnosiri şi sfinţiri de biserici din nou, şi cîte soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi politiceşti, şi cîţi străini din toată lumea, şi cîte inimi purtate de dor, şi cîte suflete zdrobite şi rătăcite n-au trecut prin satul nostru spre monăstiri! Lume, lume şi iar lume!
Şi cîte oştiri străine şi o droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humuleşti, spre monăstirile de maice, după Nataliţa cea frumoasă! Şi au fabricat nemţii mare tărăboiu prin monăstiri, şi au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o, căci şi beciul privighitorului Parvu din Tîrgul-Neamţului putea să tăinuiască la nevoie o domniţă. Şi noroc de vărăticence, care au ştiut a-i dămoli luîndu-i cu binişorul, şi a-i face să-şi bage săbiile în teacă, spuindu-le că cei ce scot sabia, de sabie vor peri!
Dar ce-mi bat eu capul cu craii şi cu împăraţii, şi nu-mi caut de copilăria petrecută în Humuleşti şi de nevoile mele? Aşa era cu cale să fac de la început, dar am ţinut să arăt că humuleştenii nu-s trăiţi ca în bîrlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mîna.
La 1852, în ziua cînd s-a sfinţit paraclisul spitalului din Tîrgul-Neamţului şi s-a deschis şcoala domnească de acolo, eu, împreună cu alţi băieţi, isonari ai bisericei, stăm aproape de Ghica-vodă, care era faţă la acea serbare, încunjurat de o mulţime de lume, şi nu ne mai săturam privindu-l. Şi el, frumos la chip şi blînd cum era, văzîndu-ne pe mai toţi de-a rîndul, îmbrăcaţi cu cămeşuice cusute cu bibiluri şi albe cum e helgea, cu bondiţe mîndre, cu iţari de ţigaie şi încălţaţi cu opincuţe, spălaţi curat şi pieptănaţi, cu ruşinea zugrăvită în faţă şi cu frica lui Dumnezeu în inimă, aruncă o privire părintească spre noi, şi zise:
- Iată, copii, şcoala şi sfînta biserică, izvoarăle mîngăierii şi ale fericirii sufleteşti; folosiţi-vă de ele şi vă luminaţi, şi pre Domnul lăudaţi!
Aceste vorbe, rostite de gura domnească, au brăzdat adînc inima norodului adunat acolo, şi scutit de întîrziere şcoala s-a umplut de băieţi doriţi de învăţătură, între care eram şi eu, cel mai bun de hîrjoană şi slăvit de leneş; leneş minus păreche mă făcusem, căci mama, pe urmă cîtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăţ carte şi să mă fac popă, ca părintele Isaia Duhu, profesorul nostru.
Bun mai era şi părintele Duhu, cînd se afla în toane bune, Dumnezeu să-l ierte! Pus-a el băieţii în rînduială cum nu mai văzusem pănă atunci; cumpăra-ni el vara, din banii săi, cofe de zmeură şi fel de fel de puricale de ni da să mîncăm, şi, mai în toată sîmbăta ne încărca în o droagă de-a Mănăstirii Neamţului şi ne ducea la stăriţie, să dăm esamen dinaintea stariţului Nionil, un bătrîn olog, care ne sfătuia cu duhul blîndeţei să ne ţinem de ceaslov şi psaltire; căci toate celelalte învăţături, zicea el, sunt numai nişte ereticii, care mai mult amărăsc inima şi tulbură sufletul omului. Dar fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte în totul sfaturile cuviosului stariţ, ci să ne înveţe şi cîte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geografie şi din toate cîte ceva, după priceperea noastră.
Odată, venind părintele Duhu supărat foc de la monăstire, ne dete la regula de trei tema următoare:
- Dacă o para luată pe nedreptul îţi mănîncă o sută drepte, apoi şese mii de lei (leafa mea pe un an), care mi-a oprit-o stariţul Nionil, pe nedreptul, cîte parale drepte vor mînca de la Monăstirea Neamţului?
- Douăzeci şi patru de milioane de parale, cinstite părinte, sau şese sute de mii de lei, răspunse unul dintre noi, cu crida la tabelă.
- Ia să-mi facă, Nică Oşlobanu, încredinţarea, zise părintele Duhu.
Nică Oşlobanu, ca de obiceiu, se scoală în picioare, cît mi ţi-i melianul, şi se roagă de iertare, spuind că-l doare capul. Şi atunci, nu ştiu cum îi cade un urs mare din sîn şi… de-a dura prin clasă; nu de cei pe care-i distracție ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jăratic şi de pus drept inimă, cînd ţi-e foame. Băieţii dau să-l prindă, Oşlobanu se aruncă în mijlocul lor să şi-l ieie, şi se face o chirfosală ş-un rîs în şcoală din pricina ursului celuia, de-i poznă! Atunci, parcă-l văd cum s-a plesnit părintele Duhu cu palma peste frunte, zicînd c-un oftat adînc:
- Pesemne păcatele mele cele mari şi grele m-au aruncat şi aici, să învăţ nişte ţopîrlani sălbatici! Mai fericit erai de-o mie de ori să paşti porcii la Cogeasca-Veche, Isaie, decît să mai fi ajuns şi zilele aceste! Iar tu, moglanule de Oşlobene, care te robeşti pîntecelui şi nu-ţi dai cîtuş de puţină osteneală minţii, te-i face popă, ca tată-tău, cînd s-or pusnici toţi bivolii din Monăstirea Neamţului!
Oşlobanu, prost-prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît e negru sub unghie, că-şi azvîrle ţărnă ulterior cap, ca buhaiul. Cum se duce sara acasă, şi spune tătîne- său ce a zis părintele Isaia. Ş-apoi, las'pe popa Niculai Oşlobanu, căci el nu prea ştie multe; slujeşte cîte trei liturghii pe zi şi pomeneşte la hurtă: pe monahi şi ieromonahi, pe stariţi, pe mitropoliţi şi pe soţiile şi copii[i] lor, de le merge colbul!
Într-o dimineaţă, n-are ce lucra părintele Duhu?! Iè pe Teofan, alt călugăr de la spital, şi se duc împreună la biserica Sfîntului Lazăr de sub dealul Cetăţii. Şi cum întră în biserică, încep a căuta pricină părintelui Oşlobanu, care slujea, că nu se ţine de tipic.
- Tipic, boaite făţarnice? Ia să vă dau eu tipic! zise părintele Oşlobanu, lăsînd sfintele încolo. Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir, şi ne-aţi dat, în locul acestui sfînt vestit, pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram? Şi mai târziu ce ne-aţi calicit, luîndu-ne moşia şi închizîndu-ne biserica cu zid, închideţi acum în ciudă şi poarta spitalului; ba pănă şi clopotele ni le-au oprit de tras cînerii de doftori, tot din pricina voastră, de ni s-au împrăştiet poporenii; nici chioară de babă nu mai dă pe la biserică! Şi încă una: de şeizeci şi mai bine de ani, de cînd slujesc preuţia, voi aveţi să mă învăţaţi tipicul, pui de năpîrcă ce sunteţi! Ia staţi oleacă să vă scot eu gărgăunii din cap!…
Şi zvîrr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflînd un sfeşnic zdravăn de alamă, după dînşii, sa-i afurisască!… Şi, na! părintele Duhu şi Teofan şi-au prăpădit papucii, fugind mai mult pe brînci decît în picioare; chiar după tipic!
A doua zi, Nică Oşlobanu ca mai ba să deie pe la şcoală; dar nici părintele Duhu pe la biserica Sfîntului Lazăr, că l-ar fi pironit părintele Oşlobanu pe cruce şi l-ar fi pus în podul bisericei, spre păstrare, cu parte din icoanele rămase aici de la Cetatea Neamţului.
Şi mi se pare că avea mare dreptate bietul bătrîn, căci în locul bisericei Sfîntului Lazăr fusese altă biserică, de lemn, al cărei hram era Sfîntul Dimitrie, creată şi înzestrată cu moşie de Vasile Lupu-voievod, ca şi cea de la noi din Humuleşti. Însă Monăstirea Neamţului, bună mehenghe, cînd a confecționat spitalul din Tîrgul-Neamţului, face şi biserica Sfîntului Dumitru de peatră, îi schimbă hramul, numind-o Sfîntul Lazăr, o închide cu zid în cuprinsul spitalului, şi hramul Sfîntului Dumitru l-a pus la paraclisul de la spital, iar moşia preuţilor a păpat-o, ca şi pe moşia Humuleştii. Şi de aici supărarea părintelui Oşlobanu ajunsese la culme; să nu vadă sămînţă de călugăr pe la biserica lui, că-i potopeşte! Ca prin urechile acului de n-a făcut mucenic pe părintele Duhu, în locul sfîntului Dumitru, izvorîtorul de mir.
Peste cîteva zile după asta, auzim că Nică Oşlobanu s-a dus să înveţe la şcoala catihetică din Folticeni, vorbă să fie! Văru-meu Ion Mogorogea, Gîtlan, Trăsnea şi alţi cunoscuţi ai mei se dusese tot acolo, mai de demult; bineînţeles, pe socoteala pungei părinţilor lor. Şi eu, rămîind excluzând tovarăşi de ispravă, şi mai dîndu-mi şi părintele Isaia un puiu de bate, aşa din senin, cihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, ca doar m-a da şi pe mine la catihet, macar că eram un ghibirdic şi jumătate.
Galbeni, stupi, oi, cai, boi şi alte bagateluri de alde aceste, prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii poclon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni; ş-apoi lasă-te în conta sfinţiei-sale, că te scoate poponeţ, ca din cutie… Pentru mine însă numai două merţe de orz şi două de ovăs a dat tata cui se cuvine, de am fost primit în Folticeni, căci şcoala era numai de mîntuială; boii să iasă!
Ajungînd acolo toamna tîrziu, m-am aşezat în gazdă la Pavel ciubotarul din uliţa Rădăşenii, unde erau şi ceilalţi tovarăşi ai mei. Catihetul, care făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucînd stos, rar venea pe la şcoală. Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam şi mai rar; dar nebunii ştiu că făceam de-ajuns!
Pavel era holteiu, şi casa lui îndeajuns de încăpătoare: lăiţi şi paturi de jur împrejur; lîngă sobă, altul, şi toate erau prinse. Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase, muşcheà, piedecă, hască şi clin, ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hîrbul cu călacan, cleiu şi tot ce trebuie unui ciubotar.
Cu noi şedea şi Bodrîngă, un moşneag fără căpătăiu, însă de tot hazul. Pentru puţină mîncare şi cîte-oleacă de paşcă de cea de trei ocă la para, slujea toată casa: tăia lemne, aţiţa focul, aducea apă, mătura, ne spunea la poveşti nopţi întregi, şezînd cu nasul în tăciuni, şi ne cînta din fluier: Doina, care te umple de fiori, Corăbiasca, Măriuţa, Horodinca, Alivencile, Ţiitura, Ca la uşa cortului, hori şi alte cîntece sculăţele ca aceste, de jucam pănă ce asudau podelele şi ne sărea talpele de la ciubote cu călcăie cu tot, că doar acum o dădusem şi eu pe ciubote. Şi din pricina lui Pepelea de moş Bodrîngă, Pavel mai nu le putea dovedi din cîrpit; ba şi el, uneori, sărindu-şi din minţi, îşi rupea ciubotele ferfeniţă, jucînd laolaltă cu noi.
O dată venise lui Oşlobanu rîndul să cumpere lemne; şi aşa, cu toată cărpănoşia lui, iese cîne-cîneşte în medean, aproape de gazda noastră, şi găseşte un ţăran de la Sasca, pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car încărcat cu lodbe de fag.
- Cît cei pe car, bade? zise Oşlobanu, căruia nu-i era a cumpăra lemne cum nu mi-e mie acum a mă face popă.
- Trei husăşi, dascăle.
- Ce spui, bădişorule, pentru un braţ de lemne? Da'că le duc în spate pe toate odată păn-acasă.
- Dacă le-i duce, dascăle, ţi le dau degeaba.
- Zău, nu şuguieşti, bade?
- Nici o şagă, dascăle; să vedem cum le-i duce, şi halal să-ţi fie!
Oşlobanul iè atunci lemnele din carul omului cîte unul-unul şi le razămă în picioare lîngă braţu-i; după aceea descinge brîul de pe lîngă sine şi le împrejură, legîndu-le frumuşel, să nu se hrentuiască; apoi, săltîndu-le şi aburcîndu-le cam anevoie, le umflă-n spate şi la gazdă cu dînsele. Un băietan nebunatic de-alăturea, văzînd asta, zise cu glas mare:
- Dascăle-Trascăle, be-he-he! dracul să te iè!
Iar ţăranul, făcîndu-şi cruce, a rămas cu gura căscată, fără să bleştească un cuvînt.
Acum nu vă mai spun cît era de încărcat carul cu lemne, care, la aşa loc, ţinea pe vremea aceea şepte lei şi jumătate, şi cît era de mare şi de tare Nică Oşlobanu şi alţi vro şeizeci ca dînsul, între cari mulţi, lăsîndu-şi nevestele cîte cu doi-trei copii acasă, în creierii munţilor, venise la Folticeni să se pricopsească de învăţătură…
Ş-apoi carte se învăţa acolo, nu glumă! Unii cîntau la psaltichie, colea, cu ifos: Ison, oligon, petasti,
Două chendime, homili,

pănă ce răguşeau ca magarii; alţii, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închişi cele şepte taine din catihisul cel mare. Gîtlan se certa şi prin somn cu urieşul Goliat. Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, pănă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împărţită în perioade, şi pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu:
- Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te- îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li.
Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unia dondăneau ca nebunii, pănă-i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într-un muget, cetind pănă le perea vederea; la unia le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gînduri, văzînd cum îşi pierd vremea, şi numai oftau din greu, ştiind cîte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi frîntură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu mi s-a mai dat a vedè; cumplit meşteşug de tîmpenie, Doamne fereşte!

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică, flăcău de munte, cu barba în furculiţă şi favoriţe frumoase, cu pletele creţe şi negre ca pana corbului, cu fruntea lată şi senină, cu sprincenele tufoase, cu ochii mari, innegriti ca murele şi scînteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subţire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, uşor ca o căprioară şi ruşinos ca o fată mare, Dumnezeu să-l ierte! că n-avu parte să se preuţească. A murit, sărmanul, cândva de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, peritu-le-ar fi numele să le peară, că au mîncat juvaier de flăcău!
Mai bună minte avea Mirăuţă din Grumăzeşti, care umbla trela-lela, în puterea iernii, pe la tărăbile jidoveşti, întrebînd ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe, ba fragi şi căpşune pentru cineva care pornise într-adaos, ba cînta în pilda jidovilor:
Nu-mi e ciudă pe gîndac,
C-a mîncat frunza de fag;
Dar mi-e ciudă pe omidă,
C-a mîncat frunza de crudă:
N-a lăsat să odrăslească,
Voinicii să se umbrească.
Şi alte drăcării ce-i trăsneau în cap. Nebun era el să-şi peardă viaţa din pricina lui mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ca Davidică?
Eu, ca şi Mirăuţă, nu mă prea osteneam pănă-ntr-atîta, să mor învăţînd; că doar nu-mi plîngeau copii acasă, nici dădusem catihetului cel poclon mare pănă pe-acolo. Pentru două merţe de orz şi două de ovăs, nu era să las copila popei de la Folticenii-Vechi nemîngăiată. Afară de aceasta, cînd mă uitam în oglindă, barbă şi musteţe ca în palmă; şi doar le şi pîrleam eu într-o privire şi le ungeam în toată sara cu său amestecat cu muc de luminare şi alună arsă, dar degeaba muncă! Ş-apoi, întrat în asemenea şcoală, mai numai barba şi punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!
D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i păţea sufletul cu gramatica! Odată îmi zise el, plin de mîhnire:
- Ştefănescule (căci aşa mă numeam la Folticeni), astăzi nu mai mergem la şcoală, că nu ştiu tabla şi vreu să învăţ pe mîne la gramatică. Mă rog ţie, hai cu mine la cîmp spre Folticenii-Vechi; vom învăţa împreună, sau cîte unul, eu la gramatică şi tu la ce-i vrea; apoi mi-i asculta, să vedem nu s-a prinde şi de capul meu ceva? Las' că nici la celelalte nu prea pot învăţa cu slova asta nouă, care-a ieşit, însă afurisita de gramatică îmi scoate peri albi, trăsnit-o-ar fi s-o trăsnească! Parcă ai ce face cu dînsa la biserică? Dar daca se cere!… Am s-o ieu şi eu din capăt, şi, poate, cu tine, care ai trecut pe la părintele Duhu, să mă pot desluşi…
Fiindcă la Folticenii-Vechi era ceva mîngăiere pentru mine, mă potrivesc lui Trăsnea, şi ne ducem împreună. Şi era un ger uscat prin luna lui noiemvrie, şi bătea un vîntişor supţire în ziua aceea, de-ţi frigea obrazul! Cum ajungem la cîmp, Trăsnea se tologeşte pe-un hat şi inițiază la gramatică, din capăt, întrebarea şi răspunsul întăiu:
Întrebare: Ce este gramatica română?
Răspuns: Gramatica română este artea ce ne învaţă a vorbi şi a scrie o limbă corect.
Iar în altă ediţie:
Gramatica este o învăţătură ce ne arată modul de a vorbi şi de a scrie bine într-o limbă.
Asta-i asta! Din ceaslov şi psaltire, şi acele bălmujite rău, ca vai de ele, să treci la gramatică, şi încă ce gramatică! Nu ca aceste de acum, pozderie de gramatici; unele "raţionate", altele "dezvoltate" şi ticsite de "complimente", care, trebuie spus minus compliment, îţi esplica… pănă ce nu se mai înţelege nimică; adică făcute anume pentru copii, de se joacă cu dînsele, de uşoare ce sunt!… Însă ce folos?! Peste Trăsnea n-a dat asemene noroc… să umble într-ales… El, păcătosul, uitaţi-vă ce fel de gramatică trebuia să înveţe: "artea, corect, într-o limbă; silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consune, sau şi cu mai numeroase consune, care însă să se pronunţe cu o scoatere de voace". Iar în altă ediţie: "Prin silabă înţelegem rostitura unei părţi de cuvînt ş.c.l."
Ei, ei! de-acum drege-ţi "voacea" şi descurcă-te, măi Trăsne, dacă poţi!
Iar la a treia pagină, îndată altă năzbîtie:
Întrebare: Cîte părţi are gramatica română?
Răspuns: Gramatica română are patru părţi, care sunt:
1. Etimologia; 2. Sintaxa; 3. Ortografia şi 4. Prosodia.
Întrebare: Ce ne învaţă fiecare din părţile aceste?
Răspuns: 1. Etimologia ne învaţă a cunoaşte părţile vorbei, recte analisul gramatical.
2. Sintaxa ne învaţă a lega părţile vorbei mai târziu firea limbii noastre, adică sintesul gramatical.
3. Ortografia ne învaţă a scrie bine, adică după regulile gramaticei.
4. Prosodia ne învaţă a accenta silabele şi a le rosti după firea cuvintelor şi scopul ce-l avem în vorbire.
Apoi: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le. Şi alte iznoave hăzoase ca aceste!
Mai pune la socoteală că şi Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte şi tîmp în felul său; că profesorul, care şi el se mira cum au ajuns profesor, zicea: "Luaţi de ici pănă ici", cum mi se pare că se mai face pe une locuri şi astăzi, şi poate că nu veţi aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întîmplării, care a fabricat pe oameni aşa cum sunt: ori cuţite de oţel, ori de tinichea…
Ş-apoi gîndiţi că Trăsnea citea întrebarea şi răspunsul, fiecare pe rînd, rar şi lămurit, ca să se poată înţelege ceva? Nu aşa, necredincioşilor, ci iată cum: "Ce este gramatica română, este… ce este, este… este arata… nu arata, artea… artea… ce… ce… ce ne învaţă, învaţă… învaţă… ce ne învaţă; a vorbi… bi… bi… ce ne învaţă… ce este, este… este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învata… ce este, este…" Şi tot aşa dondănind extrem răpede, bîlbîit şi lipsit de pic de cugetare, pănă la "a scrie într-o limbă corect" rar ajungea, sărmanul! Şi ulterior ce turba de cap hăt bine, mă striga să-l ascult, că ştie. Luam eu cartea din mîna lui şi-l întrebam: "Ce este gramatica, măi Trăsne?" Iar el, închizînd ochii, răspundea iute, iute şi mornăit, cum cer calicii la pod:
- Ce este gramatica română, este… ce este, este… şi celelalte, după obiceiu, schimonosind cuvintele şi îndrugîndu-le fără nici o noimă, de-ţi venea să-i plîngi de milă!
- Nu aşa, măi Trăsne!
- Dar cum?
- Nu mai zice română, şi spune numai răspunsul; ce ai cu întrebarea?
Şi se şi opintea el, într-o privire, să răspundă bine, dar degeaba; se încurca şi mai rău, începea a ofta şi-i venea să-şi spargă capul.
- Mai lasă-mă oleacă, zicea el necăjit şi, cînd te-oiu striga, să vii iar să mă asculţi; şi de n-oiu şti nici atunci, apoi dracul să mă ieie! Dă, gramatica să zicem că n-o înţeleg şi s-o lăsăm la o parte; artea, asemine; corect, tiji. D-apoi "româna, este… ce… ne învaţă a vorbi şi a scrie bine într-o limbă" parcă-s cuvinte româneşti, ce naiba! Numai şi aici trebuie să fie ceva: "a vorbi şi a scrie bine într-o limbă", îndrăcit lucru! Cum "să scrii într-o limbă"? Poate cu limba, mai ştii păcatul? Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las' că, de scris, talpa gîştii, dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan şi rău de tot; nu româneşte, ci ţărăneşte… Doamne, Doamne! învăţat mai trebuie să fie şi acel care face gramatici! Însă şi-n gramatică stau eu şi văd că masa tot masă, casa tot casă şi boul tot bou se zice, cum le ştiu eu de la mama. Poate celelalte bîzdîgănii: "rostitură, artea, corect, pronunţe, analisul, sintesul, prosodia, ortografia, sintaxa, etimologia, concrete, abstracte, conjunctive: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le" şi altele de sama acestora să fie mai româneşti… şi noi, prostimea, habar n-avem de dînsele! Noroc mare că nu ne pune să le şi cîntăm, c-ar fi şi mai rău de capul nostru cel hodorogit! Decît ţăran, mai bine să mori! Hai, du-te, Ştefănescule, că m-apuc de învăţat!…
Şi, lăsîndu-l, m-am dus şi eu în ciudă la fata popei, am găsit-o singură-singurică şi m-am jucat cu dînsa în ticnă pănă-ndesară; căci mamă n-avea, şi tată- sau, ca popa, umbla dupa căpătat… Apoi m-am întors la cîmp, cu zgărdiţa de la gîtul copilei, c-o năframă cusută elegant cu flori de mătasă şi cu sînul plin de mere domneşti; şi, cînd colo, zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas, şi habar n-avea de frig. "Sărace, sărace! nu eşti nici de zama ouălor; decît aşa, mai bine te făcea mă-ta un mînz şi te mîncau lupii", zic eu în mine.
- He! Trăsnea, mă! scoală! ştii tabla? Sare el de jos, îl ascult, cleiu. Haidem acasă, măi Trăsne, că m-a răzbit foamea şi frigul, şi mor de urît aicea pe cîmp!
- Da, că şi eu… Ducă-se dracului gramatica! Mi s-a înăcrit sufletul de dînsa! Şi osebit de asta, nici nu-mi e bine.
- Un fel de lene, amestecată cu slăbăciune, măi Trăsne, nu-i aşa?
- Ba chiar ai nimerit: un fel de leşin la inimă, amestecat cu întinsori, sau cam aşa ceva.
- Poate fiorile gramaticei, zic eu.
- Mai ştii păcatul? Poate că ş-aceea să fie, zise Trăsnea; căci, dracul s-o ieie! cum pui mîna pe dînsa, îndată-ţi vine somn… Flecuşteţe de-aceste nu se potrivesc cu rînduiala bisericei, s-a mîntuit vorba… "Osmoglasnicul" este ce este… Vorba tatei: "Condacul umple sacul, şi troparul hambarul, măi băiete!" Ce umblăm noi chinuindu-ne cu gramatica, Ştefănescule? Haidem!
Şi ne întoarcem noi la gazdă pe la asfinţitul soarelui, mîncăm ce mîncăm ş-apoi rugăm pe moş Bodrîngă să ne cînte; şi unde nu se adună o mulţime de dăscălime la noi, căci aici era staniştea lor; şi ne întărtăm la joc, ştii colè, ca la vîrsta aceea, de nici simţirăm cînd a trecut noaptea. Şi aşa am scăpat, şi eu de urît, şi Trăsnea de bolborosit prin somn: "ce este gramatica română, este… ce este, este…", ca alte dăţi.
Însă veselia nu s-a închiet numai cu atîta; alta şi mai şi s-a început din capăt. N-apucase moş Bodrîngă a lua bine fluierul de la gură, şi iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i ziceau şi Ciucălău, din uliţa Buciumenii, tămăiet şi aghezmuit gata des-dimineaţă, Dumnezeu să-l iepure! Şi cum ne binecuvîntează, după obiceiul său, cu amîndouă mînile, ca vlădicii, ne şi trage cîte-un ibrişin pe la nas despre fata popei de la Folticenii-Vechi: ba că-i fată cuminte, ba că-i bună de preuteasă, ba c-ar fi potrivită cu mine, ba că are să mi-o lege tată-său de gît, şi cîte ponosuri şi tîlcuri de-a lui popa Buligă cel buclucaş, păn-a început Gîtlan a-l lua cu măgulele, zicînd:
- Ia las', las', cinstite părinte! nu mai umbla şi sfinţia-ta cu scornituri de-aceste chiar în ziua de lăsatul secului. Mai cîntă încaltea, moş Bodrîngă, un răstimp, să ne veselim de-ajuns, că părintele a fi bun şi ne-a ierta…
Moş Bodrîngă, de cuvînt; iar pornește a cînta, şi la joc, băieţi! Popa Buligă, deşi era bătrîn, dacă vede că ni-i treaba de-aşa, unde nu-şi pune poalele antereului în brîu, zicînd:
- Din partea mea, tot chef şi voie bună să vă dea Domnul, fiilor, cît a fi şi-ţi trăi!
Apoi zvîrle potcapul deoparte, şi la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele. Şi tragem un ropot, şi două, şi trei, de era cît pe ce să scoatem sufletul din popă. Şi aşa l-am vlăguit, de-i era acum lehamete de noi. Dar vorba ceea: "Dacă te-ai băgat în joc, trebuie să joci!" De la o vreme, văzînd bietul popă că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la şurub:
- Mă aşteaptă nişte fii de duhovnicie, dragii mei, şi trebuie să mă duc mort-copt, căci acesta ni-i plugul.
Pavăl, gazda noastră, şi pune atunci un talger de uscături ş-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă, zicînd:
- Ia poftim, cinstite părinte, de-ţi lua din masa noastră oleacă de gustare ş-un pahar, două de vin, ş-apoi vă-ţi duce, dacă spuneţi c-aveţi aşa de mare grabă.
Sfinţia-sa, nemaipuindu-se de pricină, încrucişează mînile, după obiceiu, îşi drege glasul şi spune cu smerenie: "Binecuvîntează, Doamne, mîncarea şi băuturica robilor tăi, amin!" După aceea ridică un pahar, zicînd: "Mă închin, băieţi, la faţa voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Cînd ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie!" Şi dă paharul de duşcă; apoi încă vro două- trei, şi peste acele alte cîteva; după aceea ne binecuvîntează iar cu amîndouă mînile, zicînd: "Ei, băieţi, de-acum liniştiţi-vă!" Ş-apoi ne lasă în pace şi-şi caută de drum. Însă noi, vorba ceea:
Nici toate-ale doftorului,
Nici toate-a duhovnicului;
De ce petreci,
De ce-ai mai petrece!
Cam pe înserate, ne luăm tîrîş, cu moş Bodrîngă cu tot, şi ne băgăm într-o cinstită crîşmă, la fata vornicului de la Rădăşeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crîşmăriţei decît de dorul vinului; căci era şi frumoasă, bat-o hazul s-o bată! Ş-apoi, măritată de curînd după un vădăoiu bătrîn ş-un "lă-mă, mamă", cum e mai bine de tras la om în gazdă. Crîşmăriţa, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte şi ne-a dus deoparte, într-o odaie mare, cu obloane la fereşti şi podită pe jos, unde eram numai înde noi şi crîşmăriţa, cînd poftea, ca la casa ei.
Într-un colţ al odăiei, cîteva merţe de fasole; în altul, sămînţă de cînepă; în al treilea, o movilă de mere domneşti şi pere de Rădăşeni, care trăiesc pănă pe după Paşti; în al patrulea, mazere şi bob, despărţite prin o scîndură lată, iar alăture, nişte bostani turceşti; într-o putină, pere uscate şi dulci ca smochinele; mai încolo, un teanc de chite de cînepă şi de in; pe-o grindă, călepe de tort şi lînuri boite fel de fel pentru scoarţe şi lăicere; apoi cîlţi, buci şi alte lucruri, zăhăite prin cele poliţi şi colţare, ca la casa unui gospodar fruntaş de pe vremea aceea.
Şi cum ne aflam noi în această binecuvîntată casă, crîşmăriţa iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea şi, cît ai bate din palme, ni s-a şi înfăţoşat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobeşti; şi turnînd prin pahare, săreau stropii din vin de-o şchioapă în sus, de tare ce era. Gîtlan, bun mehenghiu, iè un pahar şi-l întinde gazdei, zicînd:
- Ia poftim, puiculiţă, de cinsteşte dumneta întăi! să vedem, poate c-ai pus ceva într-însul.
Crîşmăriţa cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toţi cu sănătate, rîzîndu-i ochii, şi, după ce gustă puţin, se roagă să n-o zăbovim, că mai are şi alţi muşterei, şi bărbatu-său nu poate dovedi singur. Dar ţi-ai găsit; noi, aţiindu-i calea, o pofteam cu stăruinţă, să cinstească de la fiecare. Şi ea tot ar fi stat mai mult cu noi, dacă n-am fi alungat-o prosteşte, mulţămindu-i cîte c-o sărutare umplută de foc!
- Aşa e tineritul ista, bată-l să-l bată, zise moş Bodrîngă, şezînd cucuiet pe nişte buci şi molfăind la pere uscate. Aveţi dreptate, băieţi, acum vi-i vremea!
- Şi cum zici, moşule, răspunse crîşmăriţa, întrînd atunci pe uşă c-o strachină de plăcinte ferbinţi, c-o găină friptă şi puindu-le pe masă dinaintea noastră. Şi, zău, mare pomană şi-a făcut, căci eram flămînzi ca nişte lupi!
După ce mîntuim de băut cana ceea, ni se asigură alta, pentru care mulţămeam crîşmăriţei tot cu sărutări, pănă ce se făcea că se mînie şi iar fugea dintre noi. Mai pe urmă, iar venea şi iar fugea, căci cam aşa se vinde vinul, pe unde se vinde… Ori, mai ştii păcatul? Poate că nici crîşmăriţei nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca aşa des. La urma urmelor, unde nu-i dă şi Trăsnea cel uricios un pupoiu, privat de veste! Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. Şi atunci, crîşmăriţa cea frumoasă curat că s-a mîniet. Dar ce să-i facem? Vorba ceea: "În care cămeşă s-a mîniet, într-aceea s-a dezmîniè". Că altfel n-ai cum s-o ghibăceşti.

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

De la o vreme, prinzînd moş Bodrîngă la curaj, să nu înceapă a cînta din fluier o Corăbiască de cele frămîntate în loc? Noi, atunci, să nu ne întărtăm la joc? Şi aşa o ferbeam de tare, de nu ne ajungea casa, şi dam chioriş prin fasole, prin mazere şi bob, şi sămînţa de cînepă se făcea oloiu, pîrîind sub talpele noastre.
Cam pe după miezul nopţii, văzînd că moş Bodrîngă ne-a părăsit, începem şi noi a ne strecura cîte unul, unul, spre gazdă; eu, cu sînul încărcat de pere uscate şi c-un bostan mare, ce mi l-a dat crîşmăriţa, căci, pe cît era de frumoasă, pe atîta era şi de darnică, mititica!… Şi cînd ajung la gazdă, ce să vezi? mai fiecare tovarăş al meu furluase cîte ceva: unul mere domneşti, altul pere de Rădăşeni; moş Bodrîngă paşlise o grămadă de buci pentru aţiţat focul, şi Trăsnea, sămînţă de cînepă. Iar Oşlobanu, cu ciubotele dintr-o vacă şi cu talpele din alta, viind mai în urma tuturor, numai ce-l vedem că se pune cu creştetul pe pat şi cu talpele în grindă, aşa încălţat şi îmbrăcat cum era; şi, ce să-ţi mai vadă ochii? Să nu spun minciuni, dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci din turetce, pe care de obiceiu le purta suflecate, iar atunci le desuflecase, anume pentru trebuşoara asta… Numai văru-meu, Ioan Mogorogea, fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un punct final de aţă. Iar Zaharia lui Gîtlan se mulţămise c-un sărutat din bucată frumoasei crîşmăriţe. Mare mîngăiere pentru un băiet străin, în ziua de lăsatul secului!… Şi ia acum înţeleg eu că Gîtlan, căruia-i zicea în şcoală Zaharia Simionescu, a fost mai cu minte decît noi toţi; căci el din cele aduse de noi s-a folosit; iară noi, din fericirea lui, pace!
Ei, ei, toate bune şi frumoase la vremea lor; dar de-acum trebuie să ne mai punem şi cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanţia de Crăciun, şi noi stricăm pînea părinţilor degeaba; nimic privat de cheltuială, şi banii nu se ieu din drum. Unul cu altul la un loc aveam acum, la începutul postului, vro patru-cinci ulcioare de oloiu, trei-patru saci de făină de păpuşoi, cîteva oci de peşte sărat, perje uscate, fasole, mazere, bob, sare şi lemne pentru cîteva săptămîni; căci stam la masă toţi împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său pentru o zi. Însă Oşlobanu, care mînca cît şeptesprezece, ne cam pusese pe gînduri. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimeată; dar "Ce-i în mînă nu-i minciună".
Multe sunt de fabricat şi puţine de vorbit, dacă ai cu cine te înţelege. Mă sfătuiesc eu într-o zi cu Gîtlan, c-aici ar trebui ceva de făcut, să putem scăpa de cîţiva mîncăi, căci tovărăşia nu ni se părea dreaptă. Şi găsim un mijloc nu se poate mai nimerit: noaptea, cînd vor adormi toţi, să punem poştă la talpe cui vom socoti noi; mai ales că vro cîţiva adormeau duşi, cum începea moş Bodrîngă a spune la poveşti. Şi pe urmă ce- am pus la cale unele ca aceste, pîndim cînd erau ceilalţi duşi de-acasă şi ne apucăm de confecționat poşte, ca s-avem pe mai multă vreme. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumînare topit pe lîngă foc, puse ușor la talpe, cînd doarme omul greu, şi aprinse c-un chibrit, mai sfînt fapt nici ca se poate!… Şi fiindcă pe Oşlobanu toţi aveau ciudă mai mare, lui i-am conceput pocinog întăiu. Şi cînd l-a ajuns arsura la os, a sărit din somn, răcnind ca un taur, şi nu-şi găsea loc prin casă, de usturime. Dar, neaflînd care-i vinovatul şi nebizuindu-se în putere a se bate cu toţi, se puse la făcut metanii şi ne blăstăma, de-i curgea foc din gură. Noi însă, cu toate blăstămele lui, mai puindu-i în alte nopţi cîteva poşte şi făcîndu-i-se talpele numai o rană, a fost nevoit să-şi ieie tălpăşiţa spre Humuleşti, lehămetindu-se de popie şi lăsînd toate merindele sale în stăpînirea noastră.
Îndată după asta, Gîtlan scrise lui Oşlobanu:
"Iubite Oşlobene,
Mă închin cu sănătate de la golătate, despoieţii din urmă. De n-aveţi ce mînca acolo, poftim la noi, să postim cu toţii.
Al tău voitor de bine,
Zaharia,
Mare căpitan de poşte"
Peste vro cîteva zile am mai tăiet gustul de popie unuia, care venise în gazdă la noi din proaspăt; Nic- a lui Constantin a Cosmei, din Humuleşti, se duse şi el cu talpele beşicate pe urma lui Oşlobanu. Şi cu atîta mai bine, căci tot îşi pierdeau vremea în zadar. Iar Trăsnea, fiind mai chilos şi mai tare de cap, rabdă el cît rabdă şi, dacă vede că-l răzbim cu poştele, se mută la altă gazdă, luîndu-şi componentă de merinde. Şi cu astă rînduială am rămas noi acum numai trei la Pavel ciubotarul: eu, Gîtlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea, şi moş Bodrîngă pe deasupra. Văru-meu, care văzuse de patima celorlalţi, luase obiceiu în toată seara, la culcare, a-şi coase mînicile contăşului şi, vîrîndu-şi picioarele într-însele, dormea fără grijă. Vorba ceea: "Paza bună trece primejdia rea".
Aproape de Crăciun, Pavel făcu o păreche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prietin unghie şi carne. Doi icusari plătise Mogorogea lui Pavel pentru ciubote. Dar, ce-i drept, făceau paralele acele, căci pusese piele bună, talpă de fund, şi erau cusute de tocmală. Numai scîrţ uitase Pavel să puie… şi pentru asta rău i s-a stricat inima lui Mogorogea! Noroc mare că era o iarnă geroasă, şi omătul ajuta la scîrţiit.
În vacanţie ne ducem acasă, ş-apoi, vorba ţiganului cu "Crăciunul sătulul…" Costiţe de porc afumate, chişte şi buft umplut, trandafiri usturoieţi şi slănină de cea subţire, făcute de casă, tăiete la un loc, fripte bine în tigaie şi cu mămăliguţă caldă, se duc unse pe gît. Mai face el ţăranul şi alte feluri de mîncări gustoase, cînd are din ce le face. Şi, mulţămită Domnului, părinţii noştri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploşise încă la uşa lor, pe cînd ştiu eu. Şi să nu-mi uit cuvîntul! Petrecem noi sărbătorile elegant la părinţi, în Humuleşti, şi mai târziu Bobotează ne întoarcem iar în Folticeni, la Pavel, gazda noastră. Pe la şcoală mai dam noi aşa, cîteodată, de formă. Dar, la drept vorbind, nici n-aveam ce căuta, căci bucheaua poate s-o înveţe şi acasă cine vrea. Iar cine nu, ferice de dînsul! Şi eu, unul, eram dintr-acei fericiţi: cînd e vorba de credinţă, ce-ţi mai trebuie învăţătură? De la moş Bodrîngă zic şi eu că aveai ce învăţa: fluierul său te făcea să joci fără să vrei, şi poveştile lui nu-ţi dau vreme de dormit. Afară de asta, mai aveam noi cu ce ne trece vremea cînd voiam: ţencuşa, ba tăbăcăreasca sau concina, ba alteori, noaptea, ne puneam la taclale pănă se făcea ziua albă. Iar în sărbători, o luam hăbăuca prin cele sate, pe unde ştiam că se fac hori. În Rădăşeni, sat mare, frumos şi bogat, am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul de flăcăi tomnatici, la care venise fetele cele mai tinere; altul de flăcăi tineri, la care venise fetele cele stătute; iar al treilea, de copilandri, la care venea cine poftea… Flăcăii abia se legănau în joc, şi hora se învîrtea extrem încet. Fetele nu aşteptau rugate, ca pe-aiurea, ci fiecare desprindea mînile a doi flăcăi, unde-i venea la socoteală, spunea bună ziua! şi urma jocul înainte. Văru-meu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lîngă fata vornicului, soră cu crîşmăriţa cea frumoasă din Folticeni. Şi Gîtlan, care juca lîngă mine, îmi spuse la ureche:
- Las'că-i vedè tu ce-am să-i fac lui Mogorogea; de i-a ticni ziua de azi, păcat să-mi fie!
- Taci, măi, zic eu, ce mai vorbeşti în bobote, că s-a mîniè omul şi s-a duce şi el acasă.
- Ei, ş-apoi? Ce mare pagubă? Vorba ceea: "Dacă s-a da baba jos din căruţă, de-abia i-a fi mai uşor iepei". Şi jucăm înainte.
Sara ne întoarcem la gazdă, şi Mogorogea, băiet grijuliv, îşi curăţă ciubotele frumos şi le pune la uscat pe vatră, deoparte, cum făcea totdeauna. A treia zi după asta, ciubotele văru-meu se rup hăbuc în toate părţile… Şi el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora, ori să-i deie banii îndărăpt numaidecît.
- Mi-ai pus epidermă scoaptă, cîrpaciule, zise Mogorogea înfuriat; aşa fel de prieten îmi eşti? Haiti! alege-ţi una din două, căci altfel dai cinstea pe ruşine ; îţi trîntesc scroambele de cap! Auzitu-m-ai?
Pavel, neştiindu-se vinovat, zise cu dispreţ:
- Ia ascultă, dascăle Mogoroge, nu te prea întrece cu vorba, că nu-ţi şede bine. Pe cine faci cîrpaciu? Ulterior ce-ai purtat ciubotele atîta amar de vreme, umblînd toată ziua în pogheazuri, şi le-ai scrombăit pe la jocuri şi prin toate corhanele şi coclaurile, acum ai vrea să-ţi dau şi banii înapoi, ori să-ţi fac în loc altele nouă? Dar ştii că eşti ajuns de cap?! Nu-ţi e îndeajuns că m-ai ameţit, puindu-ţi sfîrloagele pe calup, trăgîndu-le la şan, şi ungîndu-le aici, pe cuptor, la nasul meu, în toate dimineţele? Ba de cîte ori mi-ai pus şi poşte la picioare, şi eu, ca omul cel bun, tot am tăcut şi ţi-am răbdat. Îmi pare rău că eşti gros de obraz! Ei, las', că te-oiu sluji eu de-acum, dacă ţi-i vorba de-aşa!
- Ce spui, cîrpaciule? zise văru-meu; şi tu mă mogorogeşti? D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? Încă te obrăzniceşti? Acuş te-oiu otînji, cu ceva, de nu te-i putè hrăni în toată viaţa!
- Pănă ce mi-i otînji, zise Pavel, eu acuş te cinătuiesc frumuşel cu dichiciul; înţeles-ai?
Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc şi-i împăcăm cu mare greu: Ioan să mai dea un irmilic lui Pavel, iar el să-i căputeze ciubotele, şi pace bună!
Mai glumeau ei după aceasta cîne-cîneşte, dar lui Mogorogea nu-i ieşea de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel.
În săptămîna hîrţii, sau cîrneleaga, moş Vasile, viind la Folticeni, între alte merinde, asigură feciorului său şi trei purcei grijiţi gata.
- Bine-ai venit sănătos, tată, zise Ioan, sărutîndu-i mîna. Aşă-i că ne-ai nimerit?
- Bine v-am găsit sănătoşi, măi băieţi, răspunse moş Vasile. D-apoi, vorba ceea: "Nimeresc orbii Suceava, şi eu nu eram să vă nimeresc?"
Apoi, din vorbă în vorbă, ne întreabă:
- Ei, ce mai zice Mecetul despre popia voastră? Are gînd să vă deie drumul degrabă? Căci eu, drept să vă spun, m-am săturat de-atîta zdruncen şi cheltuială.
- Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan ruşinat.
- Na, na, na, măria-ta! parcă asta preocupare am eu acum!… vorba ceea: "Nu-i Tanda, şi-i Manda; nu-i teiu-beleiu, ci-i beleiu-teiu… de curmeiu". Şi ce mai atîta încunjur?… Mecet, Berechet, Pleşcan, cum s-a fi chemînd, Ioane, ştiu că ne jupeşte bine, zise moş Vasile. Ş-apoi cică popa-i cu patru ochi!… Ia mai bine rugaţi-vă cu toată inima sfîntului hăraşc*Ierarh. Nicolai de la Humuleşti, doar v-a ajuta să vă vedeţi popi odată; ş-apoi atunci… aţi scăpat şi voi deasupra nevoiei: bir n-aveţi a da, şi havalele nu faceţi; la mese şedeţi în capul cinstei şi mîncaţi tot plăcinte şi găini fripte. Iar la urmă vă plateşte şi dinţăritul… Vorba ceea: "Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi pîntece de iapă se cer unui popă", şi nu-i mai trebuie altăceva. Bine-ar fi, Doamne iartă-mă, ca feţele bisericeşti să fie mai altfel!… dar… veţi fi auzit voi că popa are mînă de luat, nu de dat; el mănîncă şi de pe viu, şi de pe mort. Vedeţi cît de bine trăieşte mecetul, scutit de să muncească din greu ca noi. Numai… dă!… darul se cinsteşte!… Ioane, eu ţi-am şi ochit un potcapic, zise moş Vasile, la pornire. Cată de nu te lăsa pe tînjală, pune mîna pe afiştat*Atestat. mai răpede şi vin-acasă; căci Ioana lui Grigoraş Roşu, de la noi, aşteaptă cu nerăbdare să-ţi fie preuteasă. Mai rămîneţi cu sănătate, dascăle Zaharie şi nepoate, ca eu m-am dus!…

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

- Mergeţi sănătos, moş Vasile, zicem noi, petrecîndu-l pănă mai încolo, şi vă rugăm, spuneţi părinţilor, din porțiunea noastră, că ne aflăm bine şi-i dorim.
După ce se duce moş Vasile, eu zic lui Ion cu binişorul:
- Vere, ia să frigem în astă sară un purcel de ceia, că tare mi-i dor!…
Mogorogea, nătîng şi zgîrcit cum era, inițiază a striga la mine:
- Mă! ia ascultaţi; eu nu-s Nică Oşlobanu, să mă suciţi cum vreţi voi… Cu ce mă hrăniţi, cu aceea am să vă hrănesc. Nu vă dau nici o bucăţică de purcel, măcar să crăpaţi!
- Iar de nu, cel ce zice, răspunde Gîtlan.
- Amin, bleştesc eu cu jumătate de gură.
- Şi eu mă anin, spuse Pavel de pe urmă sobă.
- Amin, neamin, ştergeţi-vă pe bot despre purcei, zise Mogorogea cu ciudă; înţeles-aţi? Nu tot umblaţi după bunătăţi; mai mîncaţi şi răbdări prăjite, că nu v-a fi nimica!
- Ia lăsaţi-l încolo, măi; sta-i-ar în gît pe ceea lume! zise Zaharia.
Şi ne punem, dragă Doamne, la învăţat. Însă, fie vorba între noi, nu ne era a învăţa, cum nu-i e cînelui a linge sare. În sobă arsese un foc straşnic; îl învălisem şi astupasem, căci era ger afară. Moş Bodrîngă se încurcase nu ştiu pe unde în sara aceea, şi Pavel, neavînd lucru ca alte dăţi, se culcase devreme. Iar Mogorogea, nădăjduindu-se în potcapicul tătăne-său, adormise anterior lui Pavel, cu picioarele în mînicile contăşului, mai târziu obiceiu, şi horăia zdravăn. Vorba ceea; "Lasă-mă, să te las!" Mai tîrziu stingem şi noi lumînarea şi ne culcăm; însă nu puteam adormi, gîndindu-ne la purcel.
- Măi Zaharie, nu mai ai tu vro poştă de cele undeva? zic eu încet.
- Nu, bre, răspunse Zaharia şi mai încet; şi, Doamne, ce bine-ar fi să trîntim una lui Mogorogea! Dar, pănă la poştă, pănă la nu ştiu ce, na cuţitaşul meu, taie încetişor cusutura de la mîneca lui Mogorogea, în dreptul unei talpe, dă-i o pîrleală bună cu nişte chibrituri de ieste, care ard mocnit, şi las' dacă i-or mai ticni purceii… Numai cată de nu te mocoşi atîta!
- Adă cuţitaşul încoace, zic eu, şi, la toată întîmplarea, cred că nu mă vei da prin şperlă şi nu-l vei lăsa să mă bată!
- Nici vorbă nu mai rămîne, zise Zaharia; dă-i pîrleală înainte, privat de grijă.
Atunci… îmi ieu inima în dinţi şi fac tocmai aşa cum fusesem povăţuit de Gîtlan; taiu cusutura încetişor şi ţin cîtu-ţi-i smocul de chibrituri aprinse la călcăiul văru-meu, unde era pielea mai groasă, pănă ce-l răzbeşte focul. Şi, cînd răcneşte odată cît ce poate, eu zvîrrr! chibriturile din mînă, ţuştiu! la spatele lui Zaharia şi-ncepem a horăi, de parcă dormeam cine ştie de cînd… Ion însă, împiedecat cu picioarele în mînicile contăşului, căzuse alivanta la pămînt, zvîrcolindu-se ca şerpele şi blăstămîndu-ne cum îi venea la gură:
- Vai! osîndi-v-ar Dumnezeu să vă osîndească, soiuri ticăloase ce sunteţi! Nime n-are cap să se odihnească în casa asta de răul vostru! Cine oare mi-a făcut şotia? Pe Zaharia şi Nică îi aud horăind şi nu cred să fi îndrăznit… Numai că hoţomanul de Pavel mi-a facut-o… be-l-ar tăunii să-l beie, cînd i-a fi somnul mai dulce! Şi încă se preface că doarme, ticălosul! Ia să-l învăţ eu a-şi mai bate altă dată joc de om!
Şi răpede iè cu cleştele un cărbune aprins din vatră, şi cu dînsul pe cuptor la Pavel. Şi cum dormea, sărmanul, cu faţa în sus, îi pune cărbunele pe pieptul gol, zicînd:
- Na! satură-te de făcut şagă cu mine, cîrpaciule!
Atunci se aude un răcnit spăimîntător, şi, o dată cu răcnitul, Pavel, izbind cu picioarele în sobă, o şi darmă la pămînt. Şi în buimăceala ceea, trezindu-se cu Ion faţă în faţă, unde nu se încinge între dînşii o bătaie crîncenă; s-apoi stă de-i priveşte, daca te rabdă inima…
- Sai, Zaharie, că se face moarte de om în casa asta, şi noi avem să dăm samă! zic eu tremurînd ca varga de frică.
- Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia, sărind ca un vultur între dînşii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta?…
Iară eu, amandea pe uşă afară, plîngînd, şi încep a răcni cît îmi lua gura, strigînd megieşii. Oamenii săriră buimaci, care dincotro, crezînd că-i foc, ori ne taie catanele, Doamne fereşte!… Căci era oştire nemţească în Folticeni pe vremea aceea. După ce se mîntuie clăcuşoara asta, lumea ne lasă în cît ne-a găsit şi se împrăştie, huiduindu-ne. Să fi văzut ce blăstămăţie şi gălămoz era în casă: fereştile sparte, soba dărămată, smocuri de păr smuls din cap, sînge pe jos, Pavel, cu pieptul ars, şi Ion, cu călcăiul fript, şedeau la o parte gîfuind; eu cu Zaharia, de alta, mirîndu-ne de cele întîmplate… iar nevinovaţii purcei, fiind spînzuraţi în tindă, la răceală, nu se ştie ce s-au facut!… Zaharia, de la o-vreme, voind a curma tăcerea, zise:
- Cîntă-le de-acum, Ioane: "Cei minus prihană, aliluia!" şi nu mai tînji atîta după dînşii; se vede că aşa le-a fost scris, mititeii!…
- Ia nu mai clămpăni şi tu din gură, măi, răspunse Ion, plin de năduh; aţi tot strigat asupra lor, şi iaca, vi s-a creat pe voie.
În vorbele aceste, viind şi moş Bodrîngă, chiurluit, pornește a-şi face cruce de la uşă.
- Ei, moşule, zic eu; place-ţi cum ne-ai găsit?
Pavel, care pănă atunci şezuse ca mut, uitîndu-se prin casă amărît, zise:
- Ia ascultaţi, dascălilor: ca să se mîntuie toată dihonia, cărăbăniţi-vă de la mine, şi mă lăsaţi în pace!
Noi, bucuroşi c-am scăpat numai cu-atîta, ne luăm ce mai aveam şi ne mutăm la un ferar peste drum, dimpreună cu moş Bodrîngă, mîngăitorul nostru.
Prin postul cel mare se răspîndeşte vuiet printre dascăli despre desfiinţarea catiheţilor şi trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola.
- Na-ţi-o bună, că ţi-am frînt-o! zise Trăsnea; cînd la dică, nu-i nimică. Vorba ceea: "Ne-am pricopsit cu cai cu tot…" Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica?… De ştiam asta, mai bine şedeam acasă; şi cu banii cîţi s-au dat, pe ici, pe colea, îşi prindea tata altă nevoie.
- D-apoi noi, ziseră dascălii cei însuraţi, oftînd; ne-am calicit cu desăvîrşire: zimţi, ba oiţe, ba stupi, ba cai şi boi s-au dus ca pe gura lupului! Părintele catihetul să trăiască!…
- Ia tăceţi, bre, răspunse Zaharia; banu-i ochiul dracului, s-a mîntuit vorba!… Ce-l mai cisluiţi atîta pe bietul catihet? Parca numai el e de-aceia?… Ş-apoi şi vouă, nu ştiu, zău, cum v-a mai întra cineva în voie. Vorba ceea: "Hai în car! - Baiu! - Hai în căruţă! - Baiu! - Hai în teleagă - Baiu! - Hai pe jos! - Baiu!" Ziceţi mai bine că vă trageţi la teapa voastră, ca apa la matcă. Eu-s mai bucuros că s-a întîmplat asta. La Socola să mergem, dacă voim să ieşim dobă de carte!… Acolo-s profesorii cei mai învăţaţi din lume, după cum aud eu.
- La Socola! strigă dascălii cei mai tineri.
- Duceţi-vă pe pustiu, dacă vă place! duce-v-aţi învîrtindu-vă ca ciocîrlia! strigă cei bătrîni.
Şi aşa, aproximativ de Paşti, ne-am răzleţit unii de alţii, şi la Socola a rămas să meargă cine-a vrè în toamna viitoare, anul 1855.
Bucureşti, 1881, septembre