Amintiri din copilarie-Amintiri din copilarie II-

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

II
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stîlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mîţele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, elegant era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau ulterior plac, privat de leac de supărare, de parcă era toată mulțimea a mea!
Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vîntul în turburarea sa.
Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zîmbet uneori, cînd începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: "Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea" şi vremea se îndrepta mai târziu rîsul meu…
Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face numeroase şi mari minunăţii: alunga nourii cei obsidian de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigînd toporul în pămînt, afară, dinaintea uşei; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pămîntul, sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mînă sau la picior, zicînd: "Na, na!", şi îndată-mi trecea durerea… cînd vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt şi vreme rea, sau cînd ţiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbeşte cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisa cu cleştele, să se mai potolească duşmanul; şi mai mult decît atîta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării, ori, mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei, zicînd: "Cum nu se dioache călcăiul sau gura sobei, aşa să nu mi se dioache copilaşul!" şi-mi făcea apoi cîte-un benchiu boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!… şi altele multe încă făcea…
Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cît mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat cînd îi sugeam ţiţa cea dulce şi mă alintam la sînu-i, gîngurind şi uitîndu-mă în ochi-i cu drag! Şi sînge din sîngele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dînsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, cînd vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.
Dar vremea trecea cu amăgele, şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gînduri îmi zburau prin cap, şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet, şi, în loc de înţelepciune, mă făceam tot mai neastîmpărat, şi dorul meu era acum nemărginit; căci sprinţar şi înşelător este gîndul omului, pe ale căruia aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace, pănă ce întri în mormînt!
Însă vai de omul care se ia pe gînduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adînc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare!
Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului cînd mama şi tata se gîndesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mîne, sau că-i frămîntă alte gînduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gîndeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi iè auzul; şi de cade jos, crede că l-a trîntit calul, şi pe baţ îşi descarcă mînia în toată puterea cuvîntului…
Aşa eram eu la vîrsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de cînd îi societatea asta şi pămîntul, macar să zică cine ce-a zice.
Cînd mama nu mai putea de obosită şi se lăsa cîteoleacă ziua, să se odinească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slavă. Cînd venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întunerec. Şi el, cît era de ostenit, ne prindea cîte pe unul, ca la "baba-oarba", ne ridica în grindă, zicînd: "'tîta mare!" şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar pe urmă ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănînce, noi scoteam mîţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mîţe din mînile noastre pănă ce nu ne zgîriau şi ne stupeau ca pe noi.
- Încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paièle! Aşa-i?… Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteţi! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lîngă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mîţe şi daţi la om ca cînii prin băţ. Ăra! d-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu dediochiul! Acuş ieu varga din coardă şi vă croiesc de vă merg petecele!
- Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură şi ei de venirea mea, zicea tata, dîndu-ne huţa. Ce le pasă? Lemne la trunchiu sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brînză în putină, asemene; curechiu în poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoşi să mănînce şi să se joace acum, cît îs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari şi i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ş-apoi nu ştii că este-o vorbă: "Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească…"
- Ţie, omule, zise mama, aşa ţi-i a zice, că nu şezi cu dînşii în casă toată ziulica, să-ţi scoată peri albi, mînca-i-ar pămîntul, să-i mănînce, Doamne, iartă-mă! De-ar mai veni vara, să se mai joace şi pe-afară, că m-am săturat de ei ca de mere pădureţe! Cîte drăcării le vin în cap, toate le fac. Cînd inițiază a toca la biserică, Zahei al tău cel cuminte, fuga şi el afară şi începe a toca în stative, de pîrie păreţii casei şi duduie fereştile. Iar stropşitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vatrarul, face o hodorogeală şi un tărăboiu, de-ţi iè auzul. Apoi îşi pun cîte-o ţoală în spate şi cîte-un coif de hîrtie în cap şi cîntă "aliluiia" şi "Doamne miluieşte, popa prinde peşte", de te scot din casă. Şi asta în toate zilele de cîte două-trei ori, de-ţi vine, cîteodată, să-i coşeşti în bătaie, dac-ai sta să te potriveşti lor.
- 'Poi dă, măi femeie, tot eşti tu bisericoasă, de s-a dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici pe loc, după cheful tău, măcar că-ţi întră biserica în casa, de departe ce-i… De-amu puneţi-vă pe făcut privigheri de toată noaptea şi parascovenii cîte vă place, măi băieţi; dacă vi-i voia să vă deie mă-ta în toate zilele numai colaci de cei unşi cu miere de la "Patruzeci de sfinţi" şi colivă cu miez de nucă.
- Ei, apoi! minte ai, omule? Mă mieram eu, de ce-s şi ei aşa de cuminţi, mititeii; că tu le dai nas şi le ţii hangul. Ia priveşte-i cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri, parcă au de gînd să ne zugrăvească. Ian să-i fi sculat la treabă, ş-apoi să-i vezi cum se codesc, se drîmboiesc şi se sclifosesc, zise mama. Hai! la culcat, băieţi, că trece noaptea; vouă ce vă pasă, cînd aveţi demîncare sub nas!
Şi după ce ne culcam cu toţii, noi, băieţii, ca băieţii, ne luam la hîrjoană, şi nu puteam adormi de incuri, pănă ce era nevoită biata mamă să ne facă musai cîte-un şurub, două prin cap şi să ne deie cîteva tapangele la spinare. Şi tata, săturîndu-se cîteodată de atîta hălăgie, zicea mamei:
- Ei, taci, taci! ajungă-ţi de-amu, herghelie! Ştiu că doar nu-s babe, să chirotească din picioare!
Însă mama ne mai da atunci cîteva pe deasupra, şi mai îndesate, zicînd:
- Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteţi! Nici noaptea să nu mă pot odihni de incotele voastre?
Şi numai aşa se putea linişti biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! Ş-apoi socotiţi că se mîntuia numai cu-atîta? Ţi-ai găsit! A doua zi des-dimineaţă le începeam din capăt; şi iar lua mama nănaşa, din coardă, şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?… Vorba ceea: "Pelea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă".
Şi cîte nu ne venea în cap, şi cîte nu făceam cu vîrf şi îndesate, mi-aduc aminte de parcă acum mi se întîmplă.
Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşa, dacă te slujeşte capul, bade Ioane.
La Crăciun, cînd tăia tata porcul şi-l pîrlea, şi-l opărea, şi-l învălea iute cu paie, de-l înnăduşea, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi deie coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca; ş-apoi vai de urechile mamei, pănă ce nu mi-o spărgea de cap!
Şi, să nu-mi uit cuvîntul! Odată, la un Sfîntul Vasile, ne prindem noi vro cîţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul; căci eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfîntului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhaiu ori, de nu, batăr un harapnic.
- Doamne, ce harapnic ţi-oiu da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mînca la casa mea? Vrei să te buşească cei nandralăi prin omăt? Acuş te descalţ!
Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămîn de ruşine înaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu cum s-a întîmplat, că nici unul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? În sfîrşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, şi pornim pe la case. Ş-o luăm noi de la popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul… Cînd colo, popa tăia lemne la trunchiu afară şi, cum a văzut că ne aşezăm la fereastă şi ne pregătim de urat, a început a ne trage cîteva naşteri îndesate şi a zice:
- De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi şi început? Ia staţi oleacă, blăstemaţilor, să vă dau eu!
Noi, atunci, am pîrlit-o la fugă. Iar el, zvîrr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz şi pîclişit popa Oşlobanu. Şi, din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem cînd îi zice popei: "Drele pe podele şi bureţi pe păreţi; cîte pene pe cucoşi, atîţia copii burduhoşi", cum obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.
- Măi, al dracului venetic şi ceapcîn de popă! zicem noi, după ce ne adunăm toţi la un loc, îngheţaţi de frig şi spărieţi. Cît pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vedè-l-am dus pe năsălie la biserica Sfîntului Dumitru de sub cetate, unde slujeşte; curat Ucigă-l-crucea l-a colăcit să vie şi să-şi facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoţii noştri aşa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserică în vecii vecilor! Şi pănă-l mai menim noi pe popă, pănă-l mai boscorodim, pănă una alta, amurgeşte bine.
- Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici, în ograda asta, zise Zaharia lui Gîtlan, că ne trecem vremea stînd în mijlocul drumului.
Şi întrăm noi la Vasile-Aniţei şi ne aşezăm la fereastră după obiceiu. Dar parcă naiba vrăjeşte: cela nu sună coasa, că-i e frig; celuia că-i îngheaţă mînile pe cîrceie; văru-meu Ion Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de necaz!
- Ură tu, măi Chiriece, zic eu lui Goian; şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul; iară iştialalţi să strige: hăi, hăi!

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se iè hapsina de nevasta lui Vasile-Aniţei cu cociorva aprinsă mai târziu noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să deie colacii în cuptior.
- Vai, aprinde-v-ar focul, să vă aprindă! zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? În obrazul cui v-a învăţat!…
Atunci noi, la fugă, băieţi, mai dihai decît la popa Oşlobanu… "Dar bun pocinog a mai fost ş-aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-două de aiestea, şi ne scot oamenii din sat afară ca pe nişte lăieşi. Mai bine să mergem la culcare". Şi pe urmă ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurămînt, să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame, şi hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela.
D-apoi cu smîntînitul oalelor, ce calamandros făceam!
Cînd punea mama laptele la prins, eu, fie post, fie cîşlegi, de pe-a doua zi şi începeam a linchi groşciorul de pe deasupra oalelor; şi tot aşa în toate zilele, pănă ce dam de chişleag. Şi cînd căuta mama să smîntînească oalele, smîntîneşte, Smaranda, dacă ai ce…
- Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci, mămucăi, ziceam eu, şezînd închincit şi cu limba scoas- afară dinaintea mamei, jos lîngă oale.
- Doamne, prinde-l-voiu strigoiul cela odată la oala cu smîntînă, zicea mama, uitîndu-se lung la mine, ş-apoi las'! Nănaşa din grindă are să-i ştie de ştire, de nu l-or putè scoate din mîna mea tot neamul strigoilor şi al strigoaicelor din lume!… Se cunoaşte el strigoiul, care a mîncat smîntîna, de pe limbă… Urît mi-a fost în viaţa mea omul viclean şi lingău, drept să-ţi spun, dragul mamei! Şi să ştii de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag, fie lucru de purtat, fie de-a mîncării, fie ori de ce-a fi.
"Ei, apoi! unde-o plesneşte mama şi unde crapă!", zic eu în gîndul meu, că doar tot nu eram aşa de prost pănă pe-acolo, să nu pricep atîta lucru.
D-apoi cu moş Chiorpec ciubotarul, megieşul nostru, ce necaz aveam! Ba adică, drept vorbind, el avea necaz cu mine; căci, una-două, mă duceam la om şi-l tot sucăleam să-mi deie curele, ca să-mi fac biciu. Şi cele mai de multe ori găseam pe moş Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de cel bun, care face pelea cum îi bumbacul. Şi dacă vedea omul şi vedea că nu se poate descotorosi de mine cu vorbe, mă lua frumuşel de bărbie cu mîna stîngă, iar cu cea dreaptă muia feleştiocul în strachina cu dohot şi-mi trăgea un puiu de răbuială ca aceea pe la bot, de-i bufnea rîsul pe toţi ucenicii din ciubotărie. Şi cînd îmi da drumul, mă duceam tot într-o fugă acasă la mama, plîngînd şi stupind în dreapta şi în stînga.
- Uite, mamă, Chiorpecul dracului, ce mi-a făcut!…
- Doamne, parcă l-am învăţat eu, zicea mama, cu părere de bine; am să-l cinstesc, zău aşa, cînd l-oiu întîlni; că şezi lipcă unde te duci şi scoţi sufletul din om cu obrăzniciile tale, uşernic ce eşti!
Dacă auzeam aşa, mă spălam binişor pe la gură şi-mi cautam de nevoie… Şi cum uitam ciuda, fuga iar la moş Chiorpec ulterior curele! Şi el, cînd mă vedea întrînd pe uşă, îmi zicea cu chef: "He, he! bine-ai venit, nepurcele!" Şi iar mă răbuia, făcîndu-mă de rîs; şi eu iar fugeam acasă, plîngînd, stupind şi blăstemîndu-l. Şi mama avea un chin cu mine din pricina asta…
- Of! de-ar veni iarna, să te mai dau odată la şcoală undeva, zicea mama, şi să cer dascălului să-mi deie numai dermă şi ciolanele de pe tine.
Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dînsul şi încă la vro două locuri din sat era cîte-un cireş varatic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Întru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.
- Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Condreni, s-aducă nişte sumani.
Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, şi de noaten, care se vînd şi pănură, şi cusute; şi acolo, pe loc, la negustori armeni, veniţi înadins din alte tîrguri: Focşani, Bacău, Roman, Tîrgu-Frumos, şi de pe aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzăşi excluzând pămînturi, şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brînză, lînă, oloiu, sare şi făină de popuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare de burangic alese, şi alte lucruri, ce le duceau lunea în tîrg de vînzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine cam peste mînă tîrgul.
- Apoi dar, mai rămîi sănătoasă, mătuşă Mărioară! vorba de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i văru Ion acasă, că tare-aş fi avut fericire să ne scăldăm împreună… Dar în gîndul meu: "Ştii c-am nemerit-o? bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!"…
Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mîna mătuşei, luîndu-mi ziua bună, ca un băiet de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, cînd colo, mă trezesc în cireşul femeiei şi încep a cărăbăni la cireşe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oiu face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mînă, la tulpina cireşului.
- Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; scoboară-te jos, tălharule, că te-oiu învăţa eu!
Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvîrr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicînd: "Stăi, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!" Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, şi odată fac zup! în nişte cînepă, care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi pănă la brîu de naltă. Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cînepă, şi ea pe urma mea, pănă la gardul din fundul grădinei, pe care neavînd vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cînepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine pănă-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de laturi iar gard, şi hîrsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cît pe ce să puie mîna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pănă ce dăm cînepă toată palanca la pămînt; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cînepă, frumoasă şi deasă cum îi peria, de care nu s-au ales nimica. Şi după ce facem noi trebuşoara asta, mătuşa, nu ştiu cum, se încîlceşte prin cînepă, ori se împedecă de ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducîndu-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea…
Dar mai în desară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi pasnicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie de faţă cînd s-a ispăşi cînepa şi cireşele… căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un puiu de zgîrie-brînză, ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: "Au tunat şi i-au adunat". Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: "Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul". Aşa şi tata: a dat gloabă pentru mine, şi pace bună! Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicînd:
- Na! satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mîncat liftiria de la mine, spînzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta?
Şi iaca aşa cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: "Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag". Însă ce ţi-i bună pocăinţa după moarte? D-apoi ruşinea mea, unde o pui? Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu văru Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat; mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i elegant de privit, şi pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor şi a fetelor, doriţi unii de alţii, toată săptămîna, de pe la lucru!
Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoţi obrazul în lume de ruşine; şi mai ales acum, cînd se ridicase cîteva fete frumuşele în sat la noi şi începuse a mă scormoli şi pe mine la inimă. Vorba ceea:
- Măi Ioane, dragi ţi-s fetele?
- Dragi!

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

- Dar tu lor?
- Şi ele mie!…
Însă ce-i de făcut?… S-a trece ea şi asta; obraz de scoarţă, şi las-o moartă-n păpuşoi, ca multe altele ce mi s-au întîmplat în viaţă, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani şi pe rînd, ca la moară. Şi doar mă şi feream eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă împingea, de le făceam atunci cu chiuita.
Şi tocmai-mi-te! Îndată după cea cu cireşele, vine alta la rînd.
Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn, cu vai-nevoie, zicîndu-mi: "Scoală, duglişule, cândva de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?"… Căci aşa ne amăgea mama cu o pupăză care-şi făcea cuib, de mulţi ani, într-un teiu foarte bătrîn şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei, fratele tatei cel mai mic. Şi numai ce-o auzeai vara: "Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!" des-dimineaţă, în toate zilele, de vuia satul. Şi cum mă scol, îndată mă şi trimite mama cu demîncare în ţarină, la nişte lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori, tocmai în Valea-Sacă, aproximativ de Topoliţă. Şi pornind eu cu demîncarea, numai ce şi aud pupăza cîntînd:
- Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!
Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? mă abat pe la teiu, cu gînd să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dînsa; nu numaidecît pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demîncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă suiu încetişor în teiu care te adormea de mirosul… floarei, bag mîna în scorbură, unde ştiam şi, norocul meu!… găbuiesc pupăza pe ouă şi zic plin de mulţămire: "Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa tu şi pe dracul de-acum!" Şi cînd aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză pănă atunci, şi-i dau iar drumul în scorbură. Şi cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şerpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi cîteodată şi şerpi, unde nu mă îmbărbătez în sine-mi şi iar bag mîna să scot pupăza… pe ce-a fi…; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburei, undeva, căci n-am mai dat de dînsa nicăiri; parcă întrase în pămînt. "Măi! anapăda fapt ş-aista!", zic eu înciudat, scoţînd căciula din cap şi tuflind-o în gura scorburei. Apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă suiu cu dînsa iar în teiu, îmi ieu căciula şi în locul ei pun lespedea, cu gînd c-a ieşi ea pupăza de undeva pănă m-oiu întoarce eu din ţarină. Ulterior aceea mă dau iar jos şi pornesc răpede cu demîncarea la lingurari… Şi oricît oiu fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cît am umblat horhăind cine ştie pe unde şi cît am bojbăit şi mocoşit prin teiu, să prind pupăza, şi lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame aşteptînd. Ş-apoi, vorba ceea: "Ţiganului, cînd i-e foame, cîntă; boierul se primblă cu mînile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul". Aşa şi lingurarii noştri: cîntau acum îndrăcit pe ogor, şezînd în coada sapei, cu ochii painjeniţi de-atîta uitat, să vadă nu li vine mîncare dincotrova? Cînd, pe la prînzul cel mare, numai iacătă-mă-s şi eu de după un dîmb, cu mîncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind aşa de cu chef… Atunci au şi tăbărît bălaurii pe mine, şi cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tînără între dînşii, să-mi ţie de parte.
- Hauileo, mo! ogoiţi-vă! ce tolocăniţi băiatul? Cu tatul său aveţi ce-aveţi, iar nu cu dînsul!
Atunci lingurarii, nemaipuindu-şi mintea cu mine, s-au aşternut pe mîncare, tăcînd molcum. Şi scăpînd eu cu obraz curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la teiu, mă suiu într-însul, pun urechea la gura scorburei şi aud ceva zbătîndu-se înăuntru. Atunci ieu lespedea cu îngrijire, bag mîna şi scot pupăza, vlăguită de atîta zbucium; iar ouăle, cînd am vrut să le ieu, erau toate numai o chisăliţă. Mai târziu asta vin acasă, leg pupăza de picior c-o aţă ş-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin cele putini hîrbuite; şi una-două, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa des. Însă a doua zi după asta, iaca şi mătuşa Măriuca lui moş Andrei vine la noi, c-o falcă-n ceriu şi cu una-n pămînt, şi se ia la dondănit cu mama din pricina mea:
- Mai auzit-ai dumneta, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătuşa cu jale, ne trezeşte des-dimineaţă la lucru de atîţia ani?
Grozav era de tulburată, şi numa nu-i venea să lăcrămeze, cînd spunea aceste. Şi acum văd eu că avea mare dreptate mătuşa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însă mama, sărmana, nu ştia de asta nici cu spatele.
- Ce spui, cumnată?! Da' că l-aş ucide în bătaie, cînd aş afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască. De-amu bine că mi-ai spus, las' pe mine, că ţi-l ieu eu la depănat!
- Nici te mai îndoi despre asta, cumnată Smărandă, zise mătuşa, căci de zbînţuitul ista al dumnitale nimica nu scapă! Ce mai atîta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o; gîtul îmi pun la mijloc!
Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă suiu în pod, umflu pupăza de unde era, saiu cu dînsa pe sub streşina casei şi mă duc de-a dreptul în tîrgul vitelor, s-o vînd, căci era tocmai lunea, într-o zi de tîrg. Şi cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoş pintre oameni, de colo pănă colo, cu pupăza-n mînă, că doar şi eu eram oleacă de fecior de negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra?
- De vînzare-ţi e găinuşa ceea… măi băiete?
- De vînzare, moşule!
- Şi cît cei pe dînsa?
- Cît crezi şi dumneta că face!
- Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască!
Şi cum i-o dau în mînă, javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă atunci frumuşel aţa de la picior; apoi mi-o aruncă-n sus, zicînd: "Iaca poznă, c-am scăpat-o!" Pupăza, zbrr! pe-o dugheană şi, după ce se mai odihneşte puţin, îşi iè apoi drumul în zbor spre Humuleşti şi mă lasă mare şi devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa!… Eu atunci, haţ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească paserea…
- Ce gîndeşti dumneta, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu giunca asta de mine! Înţeles-ai? Nu-ţi paie lucru de şagă! Şi mă băgam în ochii moşneagului, şi făceam un tărăboiu, de se strînsese lumea ca la comèdie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?!
- Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiete?! zise moşneagul de la o vreme, rîzînd. În ce te bizui de te îndîrjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei viţica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mănîncă spinarea, cum văd eu, măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei, ba ş-un topor îţi fac, dacă mă crezi, de-i zice "aman, puiule!" cînd îi scăpa din mîna mea!
- Dă pace băietului, moşule, zise un humuleştean de-ai noştri, că-i feciorul lui Ştefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, şi ţi-i găsi beleaua cu dînsul pentru asta.
- He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun; d-apoi chiteşti dumneta că nu ne cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? zise moşneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblînd prin tîrg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, şi trebuie să fie pe-aici undeva, ori în vro dugheană, la băut adălmaşul. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică! ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău şi să văd, el te-a trimes cu pupăzi de vînzare, să spurci iarmarocul?
Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. Apoi încet-încet m-am furişat pintre oameni, şi unde-am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitîndu-mă înapoi să văd nu mă ajunge moşneagul? Căci îmi era acum a scăpare de dînsul, drept să vă spun. Vorba ceea: "Lasă-l, măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!" Tocmai aşa păţisem şi eu; ba eram încă bucuros că am scăpat numai cu-atîta. Bine-ar fi s-o pot scoate la capăt, macar aşa, cu mama şi cu mătuşa Măriuca, gîndeam eu, bătîndu-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frică şi de osteneală.
Şi cînd ajung acasă, aflu că tata şi mama erau duşi în tîrg; şi fraţii îmi spun, cu spaimă, că-i poznă cu mătuşa lui moş Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupăzăi din teiu; zice că i-am fi luat-o noi, şi pe mama a pus-o în mare supărare cu asta. Ştii că şi mătuşa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înţeles, ca mătuşa Anghiliţa lui moş Chiriac, s-a mîntuit vorba. Şi cum îmi spuneau ei îngrijiţi, numai ce şi auzim cîntînd în teiu:
- Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!
Soră-mea Catrina zice atunci cu mierare:
- I-auzi, bădiţă! Doamne, cum sunt unia de năpăstuiesc omul chiar pe sfînta dreptate!
- Mai aşa, sorioară!… Dar în gîndul meu: "Cînd aţi şti voi cîte a pătimit, sireaca, din pricina mea, şi eu din pricina ei i-aţi plînge de milă!"
Zahei însă ne lăsase vorbind şi se ca' mai dusese în tîrg, dupa mama, să-i spuie plăcere despre pupăză…
Şi a doua zi, marţi, taman în ziua de lăsatul săcului de postul Sîn-Petrului, făcînd mama un cuptior zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poalele-n brîu, şi părpălind nişte pui tineri la frigare, şi apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prînzul cel mic, cheamă pe mătuşa Măriuca lui moş Andrei la noi şi-i zice cu dragă inimă:
- Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luîndu-se pe urmă gurile cele răle! Ia poftim, soro, mai bine să mîncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim cîte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri şi: "Cele răle să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară, şi neghina din ogoare!"
Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar necesită de la o vreme s-apuci cîmpii!
- Aşa, cumnată dragă, zise mătuşa Măriuca, strîngînd cu nedumerire din umere, cînd se punea la masă. Văzut-ai dumneta? Să mai pui altădată temeiu pe vorbele oamenilor!
Apoi începem cu toţii a mînca. Şi alţii ca alţii, dar eu ştiu că mi-am pus bine gura la cale, să-mi fie pe toată ziua. Şi îndată ce m-am sculat de la masă, luîndu-mi rămas bun de la călcăie, fuga la scăldat; şi cînd sar odată voiniceşte de pe-un mal nalt în ştioalnă, din greşală, drept cu faţa-n jos, numai scîntei mi s-au creat pe dinaintea ochilor de durere; şi am crezut că mi-a plesnit pîntecele, nu altăceva. Şi după ce-am ieşit cu mare greu din apă şi m-am pus pe mal, ţiindu-mă cu mînile de inimă, băieţii s-au strîns ciotcă împrejurul meu şi m-au înmormîntat cu năsip, şi m-au prohodit cum ştiau ei, şi de-abia mi-am venit în simţire peste vrun ceas; ş-apoi am început a mă scălda în ticnă, pănă pe la asfinţitul soarelui, potrivind-o să vin acasă o dată cu vacile şi spuind mamei că, scăpîndu-le văcarul din ocol pe ale noastre la amiază, eu solitar le-am dus la păscut, şi de-aceea m-am întîrziet pănă acum. Şi mama, creştină bună, crezîndu-le toate lăptoase, după răbuş, cum i le spusesem eu cu măgulele, m-a lăudat de vrednicia ce făcusem şi mi-a dat şi demîncare. Iară eu, mîncînd lupeşte, mă făceam smerit şi numai rîdeam în mine, mierîndu-mă tot atunci de ghibăcia minciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai- mai să le cred şi eu singur pe jumătate.
Iaca, aşa se poate înşela omul de multe ori, cînd nici n-a gîndit, dacă nu ştie a judeca bine. Însă iar mă întorc şi zic: "Tot păţitu-i priceput!"
Într-o zi, pe-aproape de Sînt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumani să-i scoată din stative; alţii să-i nividească şi să înceapă a-i ţese din nou; un teanc de sumane croite, nalt pănă-n grindă, aştepta cusutul; peptănuşii în laiţă n-avea cine-i ţinea de coadă; roata şedea în mijlocul casei, şi canură toarsă nu era pentru bătătură! Ş-apoi, vorba ceea: "Nu şedea, că-ţi şede norocul"; ţevi de confecționat la sucală; copil de ţiţă în albie, pe lîngă alţi vro cinci-şase, care aşteptau să le faci demîncare. Treabă era acolo, nu încurcală; şi încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este. Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decît alte dăţi şi-mi zice cu toată inima:
- Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stai lîngă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oiu lua de la Fălticeni o pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeriu, ştii colè, ca pentru tine!
- Bine, mamă! dar, în gîndul meu, numai eu ştiam.
Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urîtă, făcea adeseori în ciuda mea şi-mi bătea din pumni, poreclindu-mă "Ion Torcalău", cum îi zicea unui ţigan din Vînători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, şi torceam împreună cu dînsa, la umbra nucului lor, cîte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, cînd i le arătam sara acasă.
Aşa ne duceam băieţii şi fetele unii la alţii cu lucrul, ca să ne luăm de urît, ceea ce la ţară se cheamă şăzătoare şi se face mai mult noaptea, lucrînd fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, şi cum sfîrîia fusul roţii, aşa-mi sfîrîia inima-n mine de dragostea Măriucăi! Martur îmi este Dumnezeu! Şi-mi aduc aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i-am scos Măriucăi un şoarec din sîn, care era s-o bage în boale pe biata copilă, de n-aş fi fost eu acolo.
D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe cîmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline de mîndreţe, după cules răchiţică de făcut gălbenele, sovîrv de umplut flori, dumbravnic şi sulcină de pus pintre straie, cine umbla? Povestea cîntecului:
Fă-mă, Doamne, val de tei
Şi m-aruncă-ntre femei!
Şi, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrule.
Dar cînd auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi. Însă ce era să faci cînd te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzînd eu o vreme ca asta, am şparlit-o la baltă, cu gînd rău asupra mamei, cît îmi era de mamă şi de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama, crezînd că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a striga, de da duhul dintr-însa: "Ioane! Ioane! Ioane! Ioane!" şi Ion, pace! Văzînd ea că nu dau răspuns de nicăiri, lasă toate în pămînt şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă duc; şi, cînd colo, mă vede tologit, cu pelea goală pe năsip, cît mi ţi-i gliganul; apoi, în picioare, ţiind la urechi cîte-o lespegioară ferbinte de la soare, cu argint printr-însele, şi aci săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta şi la stînga, spuind cuvintele:
Auraş, păcuraş,
Scoate apa din urechi,
Că ţi-oiu da parale vechi;
Şi ţi-oiu spăla cofele
Şi ţi-oiu bate dobele!
După aceea zvîrleam petrele, pe rînd, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul, făcînd parte dreaptă la amundoi; apoi mai zvîrleam cîteva, de încuiam pe dracul în fundul ştioalnei, cu bulbuci la gură; ş-apoi, huştiuliuc! şi eu în ştioalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci aşa ni era obiceiul să facem la scăldat, de pe cînd Adam- Babadam. După asta, mă mai cufundam de trei ori în rînd, pentru Tatăl, pentru Fiul şi Duhul Sfînt, şi înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetişor pe-o coastă, la marginea bălţii, cît mi ţi-i moronul, şi mă uitam pe furiş cum se distracție apa cu picioruşele cele mîndre ale unor fete ce ghileau pînză din susul meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

Toate aceste le privea biata mamă, uitată cu mînile subsuoară, cum e omul necăjit, de pe urmă un dîmb din prund, aproximativ de mine. Dar eu n-o vedeam pe dînsa, căci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cît a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de cînd fugisem de-acasă, ş-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă, ulterior cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu, în dispoziția în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfîrşit, mama, cît era ea de tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine tiptil, în vîrful degetelor, pe la spatele mele, cînd mă uitam la fete, cum vă spun, îmi iè toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu pielea goală în baltă, zicîndu-mi cu năduh:
- Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avè altă vorbă! Şi se tot duce.
Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzuse asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu întram în pămînt de ruşine, şi cît pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Şi din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strîng de gît, nu altăceva. Dar vorba ceea: "Poţi opri vîntul, apa şi gurile oamenilor?" De-aceea le-am lăsat şi eu pe fete să rîdă, pănă li s-a duce gura la ureche, şi pîndind vreme pe cînd şed ele plecate şi dau pînza în apă la ghilit, fac ţuştiu! din baltă ş-o ieu la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau petrele, pe care le stîrneam cu picioarele, cît mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă mai uit în urmă, pănă ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întîlnesc vrun om, ci sar în grădină la Costache şi merg tupiluş prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi cînd aproape să ies din grădină, mă simţesc cînii lui Trăsnea, şi la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut? Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muşte cînii şi să te lese în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pămînt şi să-i laşi să te latre cît le place, lipsit de să te urneşti din loc; căci ei bat cît bat şi, de la o vreme, te părăsesc şi se duc. Şi adevărat este, căci aşa am scăpat şi eu de cînii lui Trăsnea, atunci cînd am dat peste păcat cu ei şi ei cu mine. Noroc din ceriu pănă-n pămînt că nu m-a prins melianul şi haramninul de Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de cînd mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sîntilieşti, căci m-ar fi snopit în bătaie. Ş-apoi numai asta mi-ar fi mai trebuit acum, cît eram de pricopsit! În sfîrşit, după ce m-au lăsat cînii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, şi atunci mi s-a părut că mă aflu în sînul lui Dumnezeu. Şi merg eu acum scutit de păsare prin păpuşoi, pănă în dreptul ogrăzii, şi mă uit pintre gard şi văd pe mama cum se da în vînt mai târziu trebi, cînd în casă, cînd afară; şi-mi era mai mare mila de dînsa, dar şi de pîntecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: "Milă-mi e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este". Şi nemaiputînd suferi foamea, încep a mărnăi ugilit pintre gard: "Mămucăi, iacătă-mă-s!" Ş-odată şi sar în ogradă, mă înfăţoşez dinaintea mamei, aşa chipos cum eram, îi apuc mîna cu sila, o sărut şi zic, scîncind: "Mamă, bate-mă, ucide-mă, spînzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mîncare, că mor de foame!" Vorba ceea: "Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul". Ea atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galiş la mine şi zice oftînd:
- Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta şi să mă laşi tocmai la vremea asta excluzând leac de ajutor! Hai de mănîncă, dar să ştii că mi te-ai lehămetit de la inimă; doar să te porţi de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu ştiu, zău!
Şi, scurtă vorbă, văzînd că m-am pus rău cu mama, îi giuruiesc eu că ce-am creat n-oiu mai face. Apoi umblu tot cu bineşorul pe lîngă dînsa şi nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, căci: "Vorba dulce mult aduce"; la trebi-s hărnicuţ cît se poate: derdicam şi măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă cînd se ducea undeva. Şi-ntr-o zi o văd că mă sărută şi-mi zice cu blîndeţă:
- Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi deie toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace!
Atunci eu, pe loc am început a plînge, şi bucuria mea n-a fost proastă. Şi mai multă mustrare am simţit în cugetul meu decît oricînd. Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile şi de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aş fi rămas aşa de umilit în faţa ei, ca atunci cînd m-a luat cu bineşorul. Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvîntul de joi pănă mai de-apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu. Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn, nu ceream demîncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şi cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: cînd mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; cînd mă lua cu bineşorul, nici atîta; iar cînd mă lăsa de capul meu, făceam cîte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfînta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei. Povestea ceea: "Un nebun arunc-o peatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate".
În sfîrşit, ce mai atîta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici elegant pănă la douăzeci de ani, nici cu minte pănă la treizeci şi nici bogat pănă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sunt, niciodată n-am fost!