Amintiri din copilarie-Amintiri din copilarie I-

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

Stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe cînd începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din tîrg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii.
Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni excluzând căpătăiu, ci sat vechiu răzăşesc, întemeiet în toată puterea cuvîntului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.
Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai de pomi s-au pus în ţinterim, care era îngrădit cu zaplaz de bîrne, streşinit cu şindilă, şi ce chilie perioadă s-a făcut la poarta bisericei pentru şcoală; ş-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaei, dascalul bisericei, un holteiu zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură. Şi unde nu s-au adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram şi eu, un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea.
Şi cea dintăi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popei, o sgîtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece… Şi ne pomenim întru una din zile că părintele vine la şcoală şi ne aduce un scaun nou şi lung, şi, ulterior ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puţin pe gînduri, apoi a pus nume scaunului "Calul Bălan" şi l-a lăsat în şcoală.
În altă zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele îi pune nume "Sfîntul Nicolai", dupa cum este şi hramul bisericei din Humuleşti… Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa, din cînd în cînd, cîte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă se poate… Bădiţa Vasile a zîmbit atunci, iară noi, şcolarii, am rămas cu ochii holbaţi unii la alţii. Şi a pus părintele pravilă şi a zis că în toată sîmbăta să se procitească băieţii şi fetele, recte să asculte dascalul pe fiecare de tot ce-a învăţat peste săptămînă; şi cîte greşele va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşală să-i ardă şcolarului cîte un sfînt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a bufnit de rîs. Păcatul ei, sărmana!
- Ia poftim de încalecă pe Balan, jupîneasă! zise părintele, de tot posomorît, să facem pocinog sfîntului Nicolai cel din cuiu.
Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mîncat papara, şi pe urmă şedea cu mînile la ochi şi plîngea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dînsa. Noi, cînd am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele, ba azi, ba mîne, aducînd pitaci şi colaci din biserică, a împărţit la fiecare, de ne-a îmblînzit, şi treaba mergea strună; băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sîmbăta procitanie.
Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, cîteodată; căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trataji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa părintelui şi a dascălului întram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, cînd le vede aşa sîngerate cum erau, îşi pune mînile în cap de necaz. Şi cum află pricina, inițiază a ne pofti pe fiecare la Balan şi a ne mîngăia cu sfîntul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit.
Nu trece mult mai târziu asta, şi-ntr-o zi, prin luna lui maiu, aproape de Moşi, îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile tîntul, că mai bine nu i-oiu zice, să puie pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitească. Nică, băiet mai mare şi înaintat în învăţătură pănă la genunchiul broaştei, era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popei, căreia, cu toată părerea mea de rău, i-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muşte… Şi Nică începe să mă asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnat la greşele cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, pănă la douăzeci şi nouă. "Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu, în gîndul meu; încă nu m-a gătit de ascultat, şi cîte au să mai fie!" Şi unde n-a început a mi se face obscur pe dinaintea ochilor şi a tremura de mînios… Ei, ei! acu-i acu. "Ce-i de făcut, măi Nică?" îmi zic eu în mine. Şi mă uitam pe furiş la uşa mîntuirii şi tot scăpăram din picioare, aşteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de şcolar de afară, căci era poruncă să nu ieşim cîte doi deodată; şi-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine, să mă scutesc de călăria lui Balan şi de blagoslovenia lui Nicolai, făcătorul de vînătăi. Dar adevăratul sfînt Nicolai se vede că a ştiut de ştirea mea, că numai iaca ce întră afurisitul de băiet în şcoală. Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre uşă, ies răpede şi nu mă mai încurc prinprejurul şcoalei, ci o ieu la sănătoasa spre casă. Şi cînd mă uit înapoi, doi hojmalăi se şi luase după mine; şi unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; şi trec pe lîngă casa noastră, şi nu întru acasă, ci cotigesc în stînga şi întru în ograda unui megieş al nostru, şi din ogradă în ocol, şi din ocol în grădina cu păpuşoi, care erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea, şi băieţii după mine; şi, pănă să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărnă la rădăcina unui păpuşoiu. Şi Nic-a lui Costache, duşmanul meu, şi cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lîngă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putu găbui. Şi de la o vreme, nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi, nici o scurmătură de găină, am ţîşnit o dată cu ţărna-n cap, şi tiva la mama acasă, şi am început a-i spune, cu lacrimi, că nu mă mai duc la şcoală, măcar să ştiu bine că m-or omorî!
A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înţeles cu tata, m-au luat ei cu binişorul şi m-au dus iar la şcoală. "Că, dă, e păcat să rămîi fără leac de învăţătură, zicea părintele; doar ai trecut de bucheludeazla şi bucheriţazdra: eşti acum la ceaslov, şi mîne-poimîne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învăţăturilor, şi, mai ştii cum vine vremea? poate să te faci şi popă aici, la biserica Sfîntului Nicolai, că eu pentru voi mă strădănuiesc. Am o singură fată ş-oiu vedè eu pe cine mi-oiu alege de ginere."
Hei, hei! cînd aud eu de popă şi de Smărăndiţa popei, las muştele în pace şi-mi ieu alte gînduri, alte măsuri; încep a mă da şi la scris, şi la făcut cadelniţa în biserică, şi la ţinut isonul, de parcă eram băiet. Şi părintele mă iè la dragoste, şi Smărăndiţa începe din cînd în cînd a mă fura cu ochiul, şi bădiţa Vasile mă pune să ascult pe alţii, şi altă făină se măcina acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răguşit, balcîz şi răutăcios, nu mai avea stăpînire asupra mea.
Dar nu-i cum gîndeşte omul, ci-i cum vrè Domnul. Întru una din zile, şi chiar în ziua de Sfîntul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstiri. Şi bădiţa Vasile n-are ce lucra? Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă cînd a trece pe aici, că satul nostru e mai leneş decît alte sate. Şi ne luăm noi de la şcoală şi ne ducem cu toţii. Şi care săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanţele, care cu căruţele, care cu covăţile, în sfîrşit, lucrau oamenii cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic-a Petricăi, cu pasnicul, vătămanul şi cîţiva nespălaţi de mazili se purtau pintre oameni de colo pănă colo, şi, cînd deodată, numai iaca vedem în prund cîţiva oameni claie peste grămadă, şi unul din ei mugind puternic. "Ce să fie acolo?" ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părţile.
Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşi, să-l trimită la Peatră… Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste… Afurisită privelişte mai fu şi asta! Flăcăii ceilalţi pe dată s-au făcut nevăzuţi, iară noi, copiii, ne-am întors plîngînd pe la casele noastre. Afurisit să fie cînerul de vornic, şi cum au ars el inima unei mame, aşa să-i ardă inima Sfîntul Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi! blăstămau persoanele feminine din sat, cu lacrimi de foc, în toate părţile. Iar mama lui bădiţa Vasile îşi petrecea băietul la Peatră, bocindu-l ca pe un mort! "Las', mamă, că lumea asta nu-i numai cît se vede cu ochii, zicea bădiţa Vasile mîngăind-o; şi în oaste trăieşte omul bine, dacă este vrednic. Oştean a fost şi sfîntul Gheorghe, şi sfîntul Dimitrie, şi alţi sfinţi mucenici, care au pătimit pentru dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dînşii!"
Ei, ei! pe bădiţa Vasile l-am perdut; s-a dus unde i-a fost scris. Şi părintele Ioan umbla acum cu pletele în vînt să găsească alt dascăl, dar n-a mai găsit un bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare. Era în sat şi dascălul Iordache, fîrnîitul de la strana mare, dar ce ţi-i bun? Ştia şi el glasurile pe dinafară de biserică, nu-i vorbă, dar clămpănea de bătrîn ce era; ş-apoi mai avea şi darul suptului… Aşadar şcoala a rămas pustie pentru o bucată de vreme, şi cîţiva dintre noi, care ne ţineam de părintele Ioan, calea-valea: biserica deschide pe om. Duminicile bîzîiam la strană, şi hîrşti! cîte-un colac! Şi, cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci-patruzeci de băieţi fugeam înaintea popei, de rupeam omătul de la o casă la alta, şi la Crăciun nechezam ca mînzii, iar la Bobotează strigam chiraleisa de clocotea satul. Şi, cînd ajungea popa, noi ne aşezam în două rînduri şi-i deschideam calea, iară el îşi trăgea barba şi zicea cu mîndrie cătră gazdă: - Aiştia-s mînzii popei, fiule. Nişte zile mari ca aceste le aşteaptă şi ei, cu mare bucurie, tot anul. Gătitu-le-aţi ceva bob fert, găluşte, turte cu julfă şi vărzare? - Gătit, cinstite părinte; poftim de ne blagosloviţi casa şi masa, şi poftim de mai şedeţi, să ne şadă peţitorii.
Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ş-apoi, aţine-te, gură! Vorba ceea: "De plăcinte rîde gura, de vărzare, şi mai tare".
Ce să faci, că doar numai de două ori pe an este ajunul! Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit aşa de tare şi am răsturnat masa omului, cu bucate cu tot, în mijlocul casei, de i-am dogorit obrazul părintelui de ruşine. Dar el tot cu bunătate: - De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de samă nu strică!
Apoi la hramul bisericei se ţinea praznicul cîte-o săptămînă încheietă, şi numai să fi avut pîntece unde să pui coliva şi bucatele, atît de multe erau. Şi dascăli, şi popi, şi vlădici, şi de tot soiul de oameni, din toate părţile, se adunau la hramul bisericei din Humuleşti, şi toţi ieşeau mulţămiţi. Ba şi pe la casele oamenilor se ospătau o mulţime de străini. Şi mama, Dumnezeu s-o ierte, straşnic se mai bucura cînd se întîmpla oaspeţi la casa noastră şi avea prilej să-şi împartă pînea cu dînşii.
- Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mîna mea. Că, oricum ar fi, tot îs mai aproximativ dinţii decît părinţii. S-au văzut de acestea!
Şi cînd învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decît mine, şi se bucura extrem cînd vedea că mă trag la carte.
Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc: "Logofete, brînză-n cuiu, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin buzunări!", puteam să rămîn cum era mai bine: "Nic-a lui Ştefan a Petrei", om de treabă şi gospodar în Humuleşti. Vorba ceea:
Decît codaş în oraş,
Mai bine-n satul tău fruntaş.
Mama însă era în situație să toarcă-n furcă, şi să învăţ mai departe. Şi tot cihăia mama pe tata să mă mai deie undeva la şcoală, căci auzise ea spuind la biserică, în "Parimei", că omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea.
Şi afară de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toţi zodierii şi cărturăresele pe la care căutase pentru mine şi nevestele bisericoase din sat îi băgase mamei o mulţime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate: ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s plin de noroc, ca broasca de păr, ba că am un glas de înger, şi numeroase alte minunăţii, încît mama, în slăbăciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creştinătăţii, care scotea lacrimi din orice inimă împetrită, aduna mulțimea de pe lume în pustiul codrilor şi veselea întreaga făptură cu viersul său.
- Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai trebuie! zicea tata, văzînd-o aşa de ahotnică pentru mine. Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai avè cine să ne tragă ciubotele. N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a venit vacă? Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la ce şcoli a învăţat, de ştie a spune atîtea bongoase şi conăcăria pe la nunţi? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-n cap, nu-i, şi pace bună!
- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu?
- Numaidecît popă, zise tata. Auzi, măi! Nu-l vezi că-i o tigoare de băiet, cobăit şi leneş, de n-are păreche. Dimineaţa, pănă-l scoli, îţi stupeşti sufletul. Cum îl scoli, cere demîncare. Cît îi mic, susține muşte cu ceaslovul şi toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cîrlani şi să-mi deie ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. Iarna, pe gheaţă şi la săniuş. Tu, cu şcoala ta, l-ai deprins cu nărav. Cînd s-a face mai mărişor, are să înceapă a-i miroşi a catrinţă, şi cu astă rînduială n-am să am folos de el niciodată.
Şi după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a fabricat între tata şi mama pentru mine, pănă ce a venit în vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la 48 şi a început a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stînga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile. Şi eu, neastîmpărat cum eram, ba ieşeam la pîrlaz, cînd trecea cu mortul pe la poarta noastră şi-l boscorodeam cu cimilitura:
Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că şede într-un vîrf de soc
Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă.
Ba îl petreceam pănă la biserică şi apoi veneam acasă cu sînul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine din pomul mortului, de se încrucea tata şi mama cînd mă vedeau cu dînsele. Şi ca să mă scape de belea, m-au trimis la stînă în dumbrava Agapiei, lîngă podul Cărăgiţei, unde erau şi oile noastre, să şed acolo pănă s-a mai potoli boliştea. Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m-a frămîntat şi m-a zgîrcit cîrcel; şi-mi ardea sufletul în mine de sete, şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta, numai se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horăiau mereu. Iară eu mă tîrîiam cum puteam pănă la fîntînă, în dosul stînei, şi pe nimică pe ceas beam cîte-un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noaptea aceea la fîntînă mi-a fost masul, şi n-am închis ochii nici cît ai scăpăra din amînar. Abia despe ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiinţat pe tata, de a venit cu căruţa şi m-a luat acasă. Şi pe drum, necontenit ceream apă, iar tata mă amîna cu momele de la o fîntînă la alta, pănă a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi, cînd colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său; şi după ce mi-au tras o frecătură bună cu oţet de leuştean, mi-aduc aminte ca acum, au întins hoştinele ferbincioare pe o pînzătură şi m-au înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cît a fi trecut la mijloc pănă ce am adormit mort, şi de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii; Dumnezeu să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său! Şi, vorba ceea: "Lucrul rău nu piere cu una, cu două". Pănă-n seară, am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită, cu prietenul meu Chiriac a lui Goian, un lainic şi un pierde-vară ca şi mine. Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimică; m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme.

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

Peste iarnă, mama iar s-a pus pe capul tatei, să mă deie undeva la şcoală. Dar tata spunea că nu mai are bani de dat pentru mine.
- Lui dascălul Vasile a Vasilcăi [îi] plăteam numai cîte un sorocovăţ pe lună. Iar postoronca de dascălul Simeon Fosa din Ţuţuieni, numai pentru că vorbeşte mai în tîlcuri decît alţii şi sfîrcîieşte toată ziua la tabac, cere cîte trei husăşi pe lună; auzi vorbă! Nu face băietul ista atîţia husăşi, cu straie cu tot, cîţi am dat eu pentru dînsul pănă acum!
Cînd a mai auzit mama şi asta, s-a confecționat foc.
- Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi? Cînd tragi sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te olicăieşti atîta? Petre Todosiicăi, crîşmarul nostru, aşă-i că ţi-a mîncat inedită sute de lei? Vasile Roibu din Bejeni, mai pe-atîţia, şi alţii cîţi? Ruştei lui Valică şi Măriucăi lui Onofreiu găseşti să le dai şi să le răsdai? Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi! Şi pentru băiet n-ai de unde da? Măi omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului, şi n-are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ţi faci un băiet popă! De spovădanie fugi ca dracul de tămîie. La biserică mergi din Paşti în Paşti. Aşa cauţi tu de suflet?
- Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului, şi, dacă voiu muri, tot la biserică am să şed, zise tata; nu mai face şi tu atîta vorbă, ca fariseul cel făţarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură şi zi ca vameşul: Doamne, milostiv fii mie, păcătoasei, care-mi tot îmbălorez gura pe bărbat degeaba.
În sfîrşit, cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas; căci într-o duminică, prin cîrneleaga, a venit tatul mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig, la noi şi, văzînd cearta iscată între tata şi mama din pricina mea, a zis:
- Las', măi Ştefane şi Smărănducă, nu vă mai îngrijiţi atîta; că azi e duminică, mîne luni şi zi de tîrg, dar marţi, de-om ajunge cu sănătate, am să ieu nepotul cu mine şi am să-l duc la Broşteni, cu Dumitru al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la şcoala lui Baloş, şi-ţi vedè voi ce-a scoate el din băiet; că de ceilalţi băieţi ai mei, Vasile şi Gheorghe, am rămas tare mulţămit cît au învăţat acolo. De douăzeci şi mai bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbuşul. Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu ştii a însemna măcar cîtuş de cît, e greu. Însă de cînd mi-au venit băieţii de la învăţătură, îmi ţin socoteala ban cu ban, şi huzuresc de bine; acum zic şi eu că poţi duce vornicia pe viaţă, fără să te simţi. Zău, mare pomană şi-a mai creat Alecu Baloş cu şcoala ceea a lui, cine vrea să înţeleagă! Şi, Doamne, peste ce profesor înţelept şi iscusit a dat! Aşa vorbeşte de blînd şi primeşte cu bunătate pe fiecare, de ţi-i mai mare dragul să te duci la el! Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice! Şi mai ales pentru noi, ţăranii munteni, este o mare facere de bine. Cînd am venit eu cu tata şi cu fraţii mei, Petrea şi Vasile şi Nică, din Ardeal în Pipirig, acum şasezeci de ani trecuţi, unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova? Doar la Iaşi să fi fost aşa ceva şi la Mănăstirea Neamţului, pe vremea lui mitropolitu Iacob, care era oleacă de cimotie cu noi, de pe Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamţului, bunicul mîne-ta, Smărandă, al cărui nume stă scris şi astăzi pe clopotul bisericei din Pipirig. Ciubuc Clopotarul tot din Ardeal ştia puţină carte, ca şi mine; şi apoi a pribegit de-acolo, ca şi noi, s-a tras cu bucatele încoace, ca şi moş Dediu din Vînători şi alţi mocani, din pricina papistaşiei mai mult, pe cît ştiu eu. Şi atît era de cuprins, de s-au umplut munţii: Hălăuca, Peatra lui Iepure, Bărnariul, Cotnărelul şi Boampele, pănă dincolo peste Pătru-Vodă, de turmele şi tamazlîcurile lui. Şi se pomeneşte că Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă şi ospătat cu îndestulare. Şi se dusese vestea în toate părţile despre bunătatea şi bogăţia sa. Pănă şi Vodă cic-ar fi tras o dată în gazdă la Ciubuc, şi întrebîndu-l cu cine mai ţine atîta amar de bucate, el ar fi răspuns: "Cu cei slabi de minte şi tari de virtute, măria-ta". Atunci Vodă nu s-a putut stăpîni de mirare, spuind: "Ia, aista-i om, zic şi eu; de-ar fi mulţi ca dînsul în domnia mea, puţină lipsă ar duce ţara la nevoi!" Şi l-a bătut Vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: "Moşule, să ştii că de azi cândva eşti omul meu, şi la domnie ţi-i deschisă uşa orişicînd."
Şi de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui Vodă, încît şi pănă astăzi un deal, în partea despre Plotunul, unde era mai mult aşezarea lui Ciubuc, se cheamă Dealul Omului.
Pe acest deal, Smărandă, am fugit în vremea zaverei, cu mă-ta, cu tine şi cu frate-tău Ioan, de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secu şi apoi se îndreptară spre Pipirig, mai târziu jăfuit. Iar pe soră-ta Ioana, de grăbiţi ce-am fost, o uitasem acasă, pe prispă, în albiuţă. Şi mă-ta, cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-şi smulge părul din cap şi a o boci înnăduşit, zicînd: "Vai de mine şi de mine, copila mea, au străpuns-o turcii!"
Eu însă m-am suit în vîrful unui brad şi, cum am văzut că apucă turcii spre Plotunul, m-am azvîrlit scutit de sine pe părul unui cal, am alergat acasă şi, cînd colo, am găsit copila teafără, însă răsturnată cu albiuţa de nişte porci, care grohăiau împrejurul ei, cît pe ce să o rupă. Iar pe la capătul albiuţei am găsit cîteva rubele puse de turci, se vede, la capul copilei. Atunci am luat copila şi, de bucurie, nici nu ştiu cînd am ajuns cu dînsa la mă-ta, în Dealul Omului. Şi după ce mi-am venit puţin în sine, am zis şi eu în amărăciune, ca mulţi înainte de mine: cei care n-au copii nu ştiu ce-i necazul. Bună minte mai au unia, în felul acesta, de nu se însoară! Şi unul dintr-aceştia a fost şi Ciubuc mocanul, care, neavînd femeie, nici copii, ce i-a venit mai tîrziu, de evlavia cea multă ce avea, sau din alte împrejurări, a închinat toată averea sa Mănăstirii Neamţului, şi el s-a călugărit, mai cu toţi haidăii lui, făcînd numeroase pomeniri cît a fost în viaţă. Iar astăzi petrece în linişte lîngă zidurile mănăstirii, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru împărăţia cerească! Căci şi noi ca mîne avem a ne duce acolo! Aşa-i că voi habar n-aveţi de toate aceste, de nu v-aş fi spus eu? zise bunicul oftînd.
- Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băietul tău oleacă de carte, nu numaidecît pentru popie, cum chiteşte Smaranda, că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Şi decît n-a fi cum se cade, mai bine să nu fie. Dar cartea îţi asigură şi oarecare mîngăiere. Eu, să nu fi ştiut a ceti, de mult aş fi înnebunit, cîte am avut pe capul meu. Însă deschid Vieţile sfinţilor şi văd atîtea şi atîtea şi zic: "Doamne, multă răbdare ai dat aleşilor tăi!" Ale noastre sunt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărţi. Ş-apoi, să fie cineva de tot bou, încă nu este bine. Din cărţi culegi multă înţelepciune, şi, la dreptul vorbind, nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare. Băietul văd că are ţiere de minte şi, numai după cît a învăţat, cîntă şi citeşte cît se poate de bine.
De aceste şi altele ca aceste a vorbit bunicul David cu mama şi cu tata, mai toată noaptea, duminică spre luni şi luni spre marţi; căci la noi mînea cînd venea din Pipirig la tîrg să-şi cumpere cele trebuitoare.
Iar marţi des-dimineaţă puse tarniţile şi desagii pe cai şi, legîndu-i frumuşel cu căpăstrul: pe cel de al doilea de coada celui întăiu, pe cel de-al treile de coada celui al doile, pe cel de-al patrule de coada celui al treile, cum îi înnodă muntenii, a zis:
- Ei, măi Ştefane şi Smărănducă, mai rămîneţi cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. Hai, nepoate, gata eşti? - Gata, bunicule, haidem, zisei, necăjindu-mă cu nişte costiţe de porc afumate şi cu nişte cîrnaţi fripţi, ce mi-i pusese mama dinainte.
Şi, luîndu-mi rămas bun de la părinţi, am purces cu bunicul spre Pipirig. Şi era un puiu de ger în dimineaţa aceea, de crăpau lemnele! Şi din sus de Vînători, cum treceam puntea peste apa Neamţului, bunicul în urmă, cu caii de căpăstru, şi eu înainte, mi-au lunecat ciubotele şi am căzut în Ozană cît mi ţi-i băietul! Noroc de bunicul! "Şi scroambele ieste a voastre îs pocite", zise el scoţîndu-mă repede, murat pănă la pele şi îngheţat hăt bine, căci năboise apa în toate părţile; Şi iute mi-a scos ciubotele din picioare, că se făcuse bocnă. "Opinca-i bună, săraca! îţi şede piciorul hodinit, şi la ger huzureşti cu dînsa." Şi pănă a vorbit aceste, eram şi învălit într-o sarică ghiţoasă de Caşina, băgat într-o desagă pe cal, purces pe drum, şi hai la Pipirig. Şi cînd m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un puiu de bogdaproste, cît pe ce să se prăpădească plîngînd. Încă n-am văzut aşa femeie, să plîngă de toate cele: era miloasă din cale- afară. Carne de vită nu mînca în viaţă, tot din astă pricină; şi cînd se ducea sărbătoarea la biserică, bocea toţi morţii din ţinterim, fie rudă, fie străin, fără deosebire. Bunicul însă era aşezat la mintea lui, îşi căuta de trebi cum ştia el şi lăsa pe bunica într-ale sale, ca un cap de iubită ce se găsea.
- Oiu, Doamne, Davide, cum nu te mai astîmperi; de ce-ai scos băietul din casă pe vremea asta?
- Ca să te mieri tu, Nastasie, zise bunicul, scoţînd o pele de porc sălbatic din cămară şi croind cîte-o păreche de opinci pentru Dumitru şi pentru mine; apoi le-a îngruzit frumos şi a petrecut cîte-o păreche de aţă neagră de păr de cal prin cele nojiţe.
Şi a treia zi după asta, dîndu-ne schimburi şi cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălţat cu opincile binişor şi, sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Boboieşti, iar cu bunicul, şi cu Dumitru, fratele mamei cel mai mic, şi suind pe la fundul Hălăucii, am ajuns ulterior un tîrziu în Fărcaşa unde ne-a fost şi masul, împreună cu părintele Dumitru de la Pîrăul Cîrjei, care avea o guşă la gît cît o ploscă de cele mari şi gîrîia dintr-însă ca dintr-un cimpoiu, de n-am putut închide ochii de răul său mai toată noaptea. Nu era vinovat bietul preot, şi, după cum spunea şi el, e mai rău de cei ce au guşa în cap decît de cei ce o poarta pe dinafară…
A doua zi am purces din Fărcaşa pe la Borca spre Pîrăul Cîrjei şi Cotîrgaş, pănă ce am ajuns şi la Broşteni. Şi după ce ne-a aşezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesor şi pe la biserică, de ne-a închinat pe la icoane, şi pe urmă ne-a lăsat cu sănătate şi s-a întors acasă, trimiţîndu-ne din cînd în cînd cele trebuitoare.
Şi satul Broştenii fiind împrăştiat, mai ca toate satele de la munte, nu se ruşina lupul şi ursul a se arăta ziua-meaza-mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriţă, sub altă tihăraie, mă rog, unde i-a venit omului îndămînă să şi-o facă. Şi Irinuca avea o cocioabă veche de bîrne, cu ferestrele cît palma, acoperită cu scînduri, îngrădită cu răzlogi de brad şi aşezată chiar sub munte, pe malul stîng al Bistriţei, aproximativ de pod. Irinuca era o femeie nici tînără, nici tocmai bătrînă; avea bărbat şi o fată balcîză şi lălîie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dînsa în casă. Noroc numai că de luni dimineaţa şi pănă sîmbătă seara n-o mai vedeai; se ducea cu tată-său în munte, la conceput ferestrea, şi lucra toată săptămîna ca un mascul pentru nimica toată: doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga. Ba la mulţi se întîmpla de veneau sîmbătă noaptea cîte cu un picior frînt sau cu boii stîlciţi, şi aceasta le era cîştig pe deasupra.
Cocioaba de pe malul stîng al Bistriţei, bărbatul, fata şi boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi rîioase, ce dormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi. Dar şi asta-i o avere, cînd e omul sănătos. Însă ce mă priveşte? Mai bine să ne căutăm de ale noastre.
Noi, cum a plecat bunicul, a doua zi ne-am dus la şcoală; şi văzînd profesorul că purtăm plete, a poruncit unuia dintre şcolari să ne tundă. Cînd am auzit noi una ca asta, am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi şi a ne ruga de toţi Dumnezeii să nu ne sluţească. Dar ţ-ai găsit; profesorul a stat lîngă noi, pănă ce ne-a tuns chilug. Apoi ne-a pus în rînd cu ceilalţi şcolari şi ne-a dat de învăţat, după puterea noastră, între una-alta, şi "Îngerul a strigat", pe dinafară.
Şi am dus-o noi aşa pănă pe la Mezii-Păresii. Şi unde nu ne trezim într-o bună dimineaţă plini ciucur de rîie căprească de la caprele Irinucăi! Ei, ei! ce-i de făcut? Dascălul nu ne mai primea în şcoală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicu n-avè cine-l înştiinţa, merindele erau pe sfîrşit, rău de noi!
Nu ştiu cum se întîmplă, că, aproape de Bunavestire, unde nu dă o căldură ca aceea, şi se topeşte omătul, şi curg pîrăiele, şi se umflă Bistriţa din mal în mal, de cît pe ce să ieie casa Irinucăi. Şi noi, pe căldurile cele, ne ungeam cu leşie tulbure, şedeam afară la soare cu pelea goală, pănă se usca cenuşa pe noi, şi apoi ne băgam în Bistriţa de ne scăldam. Aşa ne învăţase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. Vă puteţi închipui ce vra să zică a te scălda în Bistriţa, la Broşteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Şi nici tu junghiu, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de rîie n-am scăpat. Vorba ceea: "Se ţine ca rîia de om".
Într-o zi, fiind Irinuca dusă în sat şi avînd obiceiu a şedè uitată, ca fata vătămanului, noi n-avem ce lucra? Ne suim pe munte, la deal de casa ei, cîte c-o bucată de răzlog în mînă, şi cum curgeau pîrăiele grozav, mai ales unul alb cum îi laptele, ne pune dracul de urnim o stîncă din locul ei, care era numai înţinată, şi unde nu porneşte stînca la vale, săltînd tot mai sus de un stat de om; şi trece prin gardul şi prin tinda Irinucăi, pe la capre, şi se duce drept în Bistriţă, de clocotea apa! Asta era în sîmbăta lui Lazăr, pe la amiazi. Ei, ei! ce-i de făcut? Gardul şi casa prietenei dărîmate la pămînt, o capră ruptă în bucăţi, nu-i lucru de şagă. Uitasem acum şi rîie şi tot de spaimă.
- Strînge răpede ce mai ai, pănă cînd nu vine baba, şi hai să fugim cu pluta ceea la frate-meu Vasile, în Borca, zise Dumitru, căci plutele începuse a umbla.
Înşfăcăm noi te mieri ce mai aveam, ne ducem degrabă la plută, şi plutaşii, de cuvînt, şi pornesc. Ce-a fi zis Irinuca, în urma noastră, ce n-a fi zis, nu ştiu; dar ştiu atîta că eram cu gheaţa-n spate, de frică, păn-am ajuns la Borca, unde ne-a fost şi masul. Iar a doua zi, în duminica de Florii, des-dimineaţă am plecat din Borca pe Plaiul-Bătrîn, laolaltă cu doi plăieşi călări, spre Pipirig. Era o zi elegantă în duminica aceea, şi plăieşii spuneau că n-au mai apucat aşa primăvară devreme de cînd îs ei.
Eu cu Dumitru însă o duceam într-un cîntec, strîngînd viorele şi toporaşi de pe lîngă plaiu, şi mergeam tot zburdînd şi hîrjonindu-ne, de parcă nu eram noi rîioşii din Broşteni, care făcusem atîta bucurie la casa Irinucăi. Şi mergînd noi tot aşa, cam pe la amiază, deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva! Pesemne baba Dochia nu-şi lepădase toate cojoacele. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviţă, pe urmă o dă în frig şi ninsoare cumsecade şi, într-un buc, ne astupă drumul de nu ştiai încotro să mergi. Şi tot ninsoare şi pîclă pănă în pămînt, de nu se vedea om pe om alăture fiind.

RussianArea · Administrator Data inscrierii: 07/Oct/2009 Mesaje: 114

- Aşă-i că s-a diochet vremea? zise unul dintre plăieşi oftînd. Mă mieram eu să fi mîncat lupul iarna asta aşa de în pripă. De pe la Înţărcători am prăpădit drumul. De-acum s-o luăm de-a chioara, şi unde ne-a fi scris, acolo vom ieşi. - I-auziţi glasul unui cucoş, zise celalalt plăieş. Haideţi să apucăm într-acolo şi poate să ieşim în sat undeva.
Şi ne coborîm noi, şi ne tot coborîm, cu mare greutate, pe nişte povîrnişuri primejdioase, şi ne încurcăm printre ciritei de brad, şi caii lunecau şi se duceau de-a răstăgolul, şi eu cu Dumitru mergeam zgribuliţi şi plîngeam în pumni de frig; şi plăieşii numa icneau şi-şi muşcau buzele de necaz ; şi omătul se pusese pe une locuri pănă la brîu, şi începuse a înnopta cînd am ajuns într-o înfundătură de munţi, unde se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaş ce venea, ca şi noi, din deal în vale, prăvălindu-se şi izbindu-se de cele stînci fără voinţa sa… Numai atîta, că el a trecut mai departe în drumul său, iar noi am stat pe loc şi am pus-o de mămăligă, fără apă.
- Ei, măi băieţi, ia amù trageţi la aghioase, zise un plăieş, scăpărînd şi dînd foc unui brad.
- Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus; chef şi voie bună, zise celalalt scoţînd o hrincă îngheţată din desagi, pîrpălind-o pe jăratic şi dîndu-ne şi nouă cîte-o harchină.
Şi aşa luneca hrinca aceea de uşor pe gît, parcă era unsă cu unt! Mai târziu ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului; şi deasupra ninsoare, dedesubt udeală; pe-o parte îngheţai, pe una te frigeai, ca la vremea şi locul acela. Şi tot chinuindu-ne aşa, era să ne pască alt păcat: cît pe ce să ne toropească bradul aprins, de nu băga de samă unul dintre plăieşi. Pesemne blăstămul Irinucăi ne ajunsese.
În sfîrşit, se face şi ziuă şi, după ce ne spălăm cu omăt şi ne închinăm după obiceiul creştinesc, apoi pornim cu plăieşii la deal, pe unde ne coborîsem. Ninsoarea mai încetase, şi pe urmă multă trudă am găsit drumul; şi hai, hai! hai, hai! cătră sară am ajuns la bunicul David în Pipirig. Şi cînd ne-a văzut bunica, de plăcere a şi tras un bocit.
- David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt, cu apucăturile lui, cum văd eu. Inca ce rană-i pe dînşii, sărmanii băieţi! Cum i-a mîncat rîia prin străini, mititeii!
Şi ulterior ce ne-a căinat şi ne-a plîns bunica, după obiceiul ei, şi după ce ne-a dat demîncare tot ce avea mai bun şi ne-a îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creştet pănă în tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptior la căldură. Şi tot aşa ne-a uns de cîte două-trei ori pe zi cu noapte, pănă ce în Vinerea- Sacă ne-am trezit vindecaţi tafta. Dar pănă atunci a venit şi veste de la Broşteni despre stricăciunea ce făcusem, şi bunicul, privat de vorbă, a mulţămit pe Irinuca cu patru galbeni.
Apoi, în Sîmbăta Paştilor, m-a trimis la părinţi acasă în Humuleşti. Şi în ziua de Paşti am tras un "Îngerul a strigat" la biserică, de au rămas toţi oamenii cu gurile căscate la mine. Şi mamei îi venea să mă înghită de bucurie. Şi părintele Ioan m-a pus la masă cu dînsul, şi Smărăndiţa a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine. Şi bucurie peste bucurie venea pe capul meu. Iar la Învierea a doua nu mi-a mai mers aşa de bine, căci toate fetele din sat, viind la biserică şi unele din ele fiind mai drăcoase, cum au dat cu ochii de mine, le-a şi bufnit rîsul, şi au început a-mi zice: "Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, cînii după dînsul!"
Bucureşti, 1880, septembre